Prin Alpi 2014: Monte Rosa pe partea italiana

Anul acesta am decis sa nu mai schimbam continentul, si sa mergem vara mai aproape, in "ograda noastra" ca sa zicem asa. Asa ca am decis sa mergem in Alpi.

Acum multi ani am facut o tura reusita impreuna cu Mircea Struteanu si Claudiu Miu in Alpi, urcand impreuna pe Monte Rosa, prin Elvetia, ei 2 urcand si pe Matterhorn pe creasta Hornli. Eu am ratat urcarea pe matterhorn din cauza unor rani la unghii suferite la coborarea lunga de pe Monte Rosa (mi s-au rupt plasticii), care mi-au.

Ca o paranteza Claudiu Miu a urcat in paralel cu noi in Maroc un perete de 700 m, si asta dupa ce si-a revenit dupa o lunga suferinta cauzata de o boala cumplita (boala Lyme si poliatrita asociata). Pentru cine nu stie Claudiu Miu a fost multiplu campion national si balcanic la escalada sportiva, un sportiv foarte talentat si un om deosebit. Un articol interesant aveti aici http://totb.ro/un-roman-cu-dizabilitati .
Ma bucur foarte mult ca ti-ai revenit Claudiu si-ti poti urma mai departe visele. Mult respect pentru tot ceea ce faci, si sper sa mai avem ocazia sa cataram impreuna :)

Tintele pentru 2014 au fost Monte Rosa (prin Italia) pentru incalzire/aclimatizare si Weisshorn ca obiectiv principal. Conditiile de vreme ciudate din 2014 si specificul crestei care duce spre Dufourspitze, varful principal din masivul Monte Rose ne-au asigurat o incalzire extrem de fierbinte :)))

Echipa de anul acesta a suferit schimbari majore. practic, doar eu si Alex am putut pleca din echipa de baza. Din fericire ni s-a alaturat Marius Sendre, care ne-a confirmat asteptarile fiind un bun coleg si mai ales un excelent alpinist.

Zis si facut, dupa o perioada cu multe framantari, cine vine sigur, cu ce masina mergem, cand plecam, ce luam cu noi, am reusit sa plecam duminica 24 august, cam pe la pranz. Am avut marele noroc ca fratele meu sa-mi imprumute masina ideala pt o astfel de deplasare, asa incat pentru prima data nu am avut restrictii la bagaje (am luat inclusiv echipamentul de alergat), asa ca pe la 12 am pornit spre Italia. Evident am facut deja traditionala oprire pentru pranz (si ultimele cumparaturi) la Sibiu la Kon Tiki.

Am ajuns in Italia la Alagna dupa un drum fara peripetii, luni dupa pranz. Alagna este un orasel si statiune de ski (mai ales free ride, zisa si capitala europeana a free ride-ului) situata la poalele masivului Monte Rosa. O ultima masa si o bere bine meritata dupa un drum asa lung, si am luat prima din cele 3 cabine, care ne-au dus de la 1200 la Punta Indren, la 3200 de metri altitudine. Din pacate era ceata, un nor des care nu-ti ingaduia sa vezi. De aici ne-am luat rucsacii grei in carca si am inceput urcarea pe ghetar si pe praguri stancoase spre cabana Gnifetti, unde vroiam sa punem cortul. Nu a fost o placere, dat fiind greutate si noaptea dormita intre reprizele de condus pe bancheta din spate a masinii.

Cabana Gnifetti este situata la 3600 m peste nivelul marii, pe un prag stancos deasupra ghetarului Lis, avand o piveliste superba atunci cand norii nu blocheaza vizibilitatea. Noi am prins-o mai ales peste nori, cu o panorama de genul celei de mai jos.

Nu erau locuri la cabana, dar noi nu aveam de gand sa stam acolo, asa ca am intrebat unde este voie si am campat cateva sute de metrii mai sus pe ghetar, intr-un loc cat mai ferit de vant, dar si de avalanse.

Restul zilei l-am petrecut gatind in camera de iarna a cabanei, si ne-am bagat in sacii de dormit destul de repede. A doua zi prognoza era destul de proasta, dar noi speram sa gasim o fereastra de vreme cat mai buna ca sa urcam la cabana Regina Margherita, cea mai sus din Europa, cocotata din 1890 pe varful Signalkuppe, la 4552 m. privind cu atentie harta la scara mare din cabana am observat ca mai era un refugiu la 4167 m, pe varfuletul Balmenhorn, Bivacco Felice Giordano, o optiune pentru situatia in care nu am reusi sa ajungem la Margherita (unde facusem un fel de rezervare).

A doua zi vremea a fost la fel de dubioasa, ningea usor, vizibilitate destul de redusa. Totusi, dupa pranz ne-am hotarat sa incercam sa ajungem macar la refugiul de bivuac, si sa mergem light, doar cu mancarea si echipamentul de cocotz, in ideea ca vom gasi paturi in refugiu. Nu era frig, asa ca nu ne faceam probleme ca o sa inghetam. Am plecat legati in coarda, dar fara coltari, ca sa ne miscam mai repede. Poteca era destul de vizibila pe ghetar, asa ca am inaintat destul de spornic.

Am ajuns cam dupa o ora jumate la refugiu, pe care l-am gasit gol si bine utilat, inclusiv cu o mare butelie cu gaz. Refugiul atarna pe un varf stancos, fiind necesar sa urci pe o coarda fixa cativa metrii, si este strajuit de o mare statuie a lui Isus. Avea cam 5-7 locuri pentru dormit intr-un fel de pod, la parter fiind un hol, o bucatarie si o baie (nefunctionala). Ne-am folosit de aragazul de acolo si am reusit in timp record sa ne prgatim pentru a doua zi.

Intre timp au mai venit 2 perechi de alpinisti, 2 cehi si 2 polonezi, ultimii fugind de vreme rea si abandonadu-si cortul sub varf. Din pacate somnul a fost foarte scurt, din cauza ca nu prea era aer in mansarda/pod. Restul alpinistilor aveau saci de dormit, asa ca am avut fiecare 3-4 paturi. Am dormit cam 2-3 ore, pana la miezul noptii, ulterior a fost imposibil sa inchidem un ochi.

Trezirea a venit devreme, la ora 5, si am petrecut 2 ore cu ultimele pregatiri, masa si o hidratare corespunzatoare (ceaiuri si supa). Pe la 7 am plecat spre varful Dufourspitze, pe o vreme superba. azi era anuntata vreme frumoasa, dar cu vant puternic. Bine si asa, mai ales fata de zilele precedente, cand era o vreme pe care eu o numesc supa sau gris cu lapte :p.

Lyskamm

Cum era frig am hotarat sa mergem dezlegati, pentru a inainta mai repede, si ca sa putem face fiecare pzoe dupa plac. Iar eram singurii nelegati de pe ghetari :). Colac peste pupaza am lasat si castile in cort, mai ales ca la o cadere de pe creasta castile ar fi ajutat prea putin.

Am ajuns pe varfule de unde incep creasta propriu zisa, locul unde ne-am pus si coltarii. De aici creasta coboara, si se ingusteaza foarte mult, cam juma de metru, un aperitiv la ce va urma. De altfel toata ziua am vazut grupuri ajunga pana aici, stand o vreme si apoi facand retur. Batea vantul in rafale foarte tare (cam 60 km/h spunea meteorologul grupului :D) si probabil in conditiile acestea, majoritatea dau inapoi. cert este ca am fost singurii care au facut creasta si varful in ziua respectiva, desi a fost senin.

Am coborat varfuletul, am descatarat o portiune stancoasa de 3-4 m si am ajuns pe o portiune ingusta si lunga, pe care am strabatut-o cu mare atentie si pioletul pregatit. Pericolul venea mai ales de la rafalele bruste de vant, care te puteau dezechilibra. Pana jos aveai timp sa dai si un telefon sa-ti iei ramas bun de la cei dragi :D.

Creasta ingusta de zapada era destul de lunga, intai cobora intr-un fel de sa, avea si o balustrada, iar apoi urca spre o formatiune stancoasa, care trebuia escaladata la liber. O placa de stanca inclinata la 60 de grade, cu prize putine, dar miscari lejere a fost partea mai interesanta. La intoarcere aveam sa rapelam aici, din motive evidente :)

Din nou a trebuit sa urcam mai multe portiuni de stanca la liber, am parcurs cateva zeci de metri pe creasta, iar apoi am fost nevoiti sa executam un rapel de cativa metrii, iar apoi, fara sa iesim din coarda de rapel, pentru a avea un minim de asigurare, am urcat iar cativa metri mai verticali, reducand din cand in cand "burta" de coarda de sub noi. Baietii catara cu pioletul, eu prefer sa fac ce stiu mai bine, miscari mai putin elegante, dar mai sigure.

Apoi a urmat cea mai ingusta creasta de zapada, atat de ingusta incat trebuia sa pui un pas inaintea celuilalt. L-am parcurs cu inima cat un purice, asteptand o eventual rafala de vant, care putea fi fatala. Cred ca pozele vorbesc de la sine.

Am ajuns in sfarsit si la locul unde vine traseul elvetian (unul din ele), marcat cu o coarda fixa care ii ajuta pe cei care vin de la cabana Monte Rosa, pe ruta elvetiana, mult mai usoara, sa ajunga pe creasta. Se vede deja bine varful, si dupa cateva minute ajungem fara probleme pe varf.

Toate varfurile de 4000+ metri defilau pe sub noi, cu Matterhornul pe fundal.

Foarte bine se vedea si Mont Blanc, cu creatsa Peuterey, cea dorita de noi, dar care anul acesta era greu practicabila din cauza zapezii proasta si multa.

Retragerea a fost destul de dificila, mai multe rapeluri si descatarari, dar vantul parca se mai domolise, si am folosit mai mult rapelurile, desi au fost vreo 2 portiuni de stanca la liber :).

Rafala pe care o asteptam a venit pe una din portiunile nu asa de inguste, cam juma de metru. L-am vazut in fata mea pe Alex cum se lasa in jos si in timp ce ma lasam si eu m-a apucat si am facut un pas in lateral ca sa ma echilibrez in timp ce ma lasam jos si infingeam pioletul in zapada. Ufff.

Am ajuns in siguranta pe piscul de pe care plecasem, si unde se oprisera toti in ziua aceea. Varful a fost doar al nostru :). Apoi am urcat la cabana Margherita pentru a sarbatori cu un ceai si o bere. Am avut surpriza sa nu gasim semnal pt telefon, dar sa gasim wifi, asa ca am putut sa anuntam vestea cea buna acasa si sa le trimitem si cateva poze.

Surpriza neplacuta a fost la refugiu, pe care l-am gasit plin, asa ca ne-am luat lucrurile si am coborat pe intuneric la corturi. Mai mai sa nu le gasim intrucat s-a lasat o ceata deasa si tot peste ce dadeam earu crevase gigantice. Pana la urma ne-am descurcat si am incheiat o zi luuuna.

va urma