joi, 26 mai 2016

Transilvania 100k - Cu bune si rele

Transilvania 100k trebuia sa fie primul ultramaraton al anului. trebuia, dar nu a fost intrucat am facut aceasi greseala ca si anul trecut, si am exagerat cu concursurile. Abia acum invat sa alerg la unele concursuri ca la un antrenament, nu sa dau totul de fiecare data.

Saptamana dinainte de concurs a fost un absolut cumplita la munca, am dormit putin, am alergat foarte putin si ma simteam obosit. Colac peste pupaza am plecat tarziu spre Bran, asa ca decizia a fost usor de luat, am trecut de la 100 la 30 km, iar acesti 30 de km urma sa-i alerg ca pe un antrenament.

Tabara de baza am facut-o la pensiunea lui Ion Trandafir, Pensiunea Cehov, foarte faina, cu oferta speciala pentru alergatori, si cu vecini pe alese (Robert Hajnal, Radu Milea, Cosmin Szekely, Catalin Toda, etc).

Am dormit vreo 4-5 ore si dimineata m-am dus devreme sa-mi schimb numarul cu unul pentru cursa de 30. La start m-am intalnit cu Mircea Radu, cu care am convenit rapid sa alergam impreuna.

Zis si facut, cateva ture de parc (al castelului Bran) si ne aliniam la start. Superba zona de start-sosire, in parcul castelului Bran, chiar sub stanca pe care e castelul. Greu ai putea gasi ceva mai spectaculos.

Ziua e frumoasa, dar mai tarziu se anunta ploi grele. Intrucat o sa ajungem pe crestele Bucegiului, de data asta m-am echipat bine. Colanti lungi, tricou, manecute, geaca de vant si o pelerina scurta de la Deca (mai mult pentru comfort termic decat pt udeala). In picioare Ultraraptorii, cei mai indicati pentru terenul extrem de variat.

La ora 8 ii dam drumul pe strazile Branului, iar dupa vreo 3 km facem stanga si urcam pe o creasta impadurita din stanga vaii Poarta. Trecem rapid de partia de ski, si continuam sa urcam prin padure. Suntem peste 100 de alergatori, cu foarte multi straini, fara experienta montana. Urmau sa dea de dracu mai sus pe munte.

Se iese din padure si continuam pe muchia care duce la refugiu Tiganesti. De acolo coboram spre lacul Tiganesti, si dam de zapada in cantitati mai mari. Cerul e destul de senin, soarele bate cu putere si e destul de cald. Continuam pe Padina Crucii si coboram abrupt la cabana Malaiesti, Aici facem o pauza mai lunga si umple stomacul.

Dupa vreo 5 minute de infulecat plecam eu si Mircea Radu spre hornurile Malaiestiului. In ultima caldare totul este alb, si regret ca nu am luat ochelarii de soare. In schimb a iau snowline-urile a fost o decizie buna. Urc foarte usor pe hornul mare si nu prea am nevoie de ajutorul corzilor instalate de organizatori. Sus este foarte frumos, prilej de poze si stat la taclale cu alti concurenti. Atmosfera de cursa indarjita :))

Cand o luam la vale dam de o concurenta de la proba de 100k care urca din vale. Probabil gresise traseul, la punctul unde se despart 50 & 100 de 30 nu era nici un voluntar, iar ea nu studiase probabil harta.

Coborarea a fost foarte placuta. Ne-am dat pe zapada, am descatarat lanturile, i-am ajutat pe englezii prea putini familiarizati cu traseele alpine, etc. Intre timp ni se alaturase si Bogdan, asa ca am format un grup destul de vesel.

Nici nu ne-am dat seama cum a trecut valea, ca am si ajuns la CP Gaura, asezat langa o stana. Aici am dat iama in chipsuri si cola, festin de fast-food :))

De aici traseul face dreapta, urca o culme si cade abrupt in valea Poarta. La cateva sute de metri de CP, ne incrucisam cu un voluntar care ne striga dreapta si fuge la CP. Din pacate acolo era un punct unde traseul de 100 se reintalnea cu cel de 30, iar multi straini au gresit si au luat-o in sens invers pe cel de ultra, ajungand pana in Moeciu. O mare greseala de organizare. O alergatoare din Anglia care a stat mai toata cursa in spatele nostru a luat-o gresit si a ajuns in Moeciu. La final avea 42 de km alergati in loc de 30.

Dupa o ultima urcare tapanoasa am ajuns pe culme si ne lansam la vale. deja suntem 4, pe la inceputul urcarii ne-a ajuns din urma un alergator rapid de la 50 k si ne-am agatat de el. pe coborare ne depasim succesiv in functie de cum ii place fiecaruia. dau si eu drumul la motoare si trec in fata dar una din gaiterele mele se tot desprinde si sunt obligat sa opresc de vreo 2 ori, asa incat din primul ajung ultimul, ba chiar pierd contactul cu grupul.

Se ajunge la drumul forestier de pe Poarta si deja fiecare alearga singur. Dau de caldura si ma cam turtesc. Alergam vreo 2-3 km pe forstier, si apoi urcam iar un deal si pe drumuri de car printre gradini inaintam pe culmea dealului la capatul caruia este castelul.

Dau si de Luiza care prinsese un loc foarte fain, asa ca ma aleg si cu cateva poze. De aici mai sunt putin peste 2 km prin padure si pe sosea si intram in curtea castelului Bran, unde e finishul. Cam 6:50 h, alergare lejera, un antrenament cum mi-am propus.

Seara venim iar la finish sa-l intampinam pe Robert Hajnal, care a terminat primul intr-un timp fabulos de 15 ore proba de 100k, cu peste o ora avans.

Cateva cuvinte despre organizare. Am apreciat tricoul si posibilitatea de a schimba chiar si in timpul cursei traseul. Din pacate problemele care reapar in fiecare an cu traseul de ultra (marcaje deficitare mai ales) si organizarea defectuoasa a voluntarilor pe traseu (sa nu zic lipsa lor din puncte cheie) cam trag concursul in jos. Lipseste un om cu experienta mare in alergare la organizare si un grup de voluntari cu experienta. In locul lor as trata cu CPNT, mai ales ca nu cred ca au probleme cu banii la ce taxe de inscriere au.
Au fost cate balbe si la premiera, cand castigatoarea de la 50k fete a fost omisa din clasament. Eu sper ca pana la anul sa aduca cativa alergatori in echipa si situatia se va schimba.

Felicitari tuturor care ati terminat proba de 100, aveti invidia si admiratia mea sincera :)


joi, 19 mai 2016

Semimaraton Bucuresti 2016 - la munca de jos

Greu si lung a fost Semimaratonul International Bucuresti anul acesta. Nu era deloc un obiectiv intrucat era fix intre Ecomaraton si Transilvania 100. Nu am vrut sa alerg intial, dar cum angajatorul meu ofera la toti salariatii participarea, am zis ca pot sa bag un long run la un ritm relaxat. Apoi mi-am dat seama ca pot sa o ajut pe Luiza sa-si faca un pb de 2 ore, asa ca aveam un scop.

Apoi a inceput nebunia la Accenture. Mi s-a propus sa ma ocup de participarea colegilor mei,  asa incat au fost 2 saptamani intense. Liste peste liste, tricouri tehnice pentru fiecare (la marime), modificari de liste, discutii cu organizatorii, cu colegii, cu peste jumatate din cei 116 participanti. Apoi au inceput sarabanda schimbarilor de pe liste, pentru ca romanii sunt schimbatori ca vremea.

Pana la urma am reusit sa imbracam, organizam, sfatuim, indrumam pe toata lumea, cu mare consum de timp si nervi. Nu m-as fi descurcat fara colega mea Anca Patrascan, caruia ii multumesc si aici.

Sunt bucuros ca am reusit sa conving mai multi oameni sa participe la primul lor concurs, oameni care se gandesc deja la urmatorul concurs. Virusul alergarii loveste rapid si decisiv.

Sambata am fost amandoi voluntari la Cursa Copiilor. Greu, dar foarte frumos. Am fost repartizat la zona de asamblare si am avut de munca nu gluma.

In dimineata cursei eram ca pomul de Craciun, sacul meu cu echipament si inca 6 kituri pentru colegii care s-au inscris in ultimul moment. Am beneficiat de bunavointa organizatorilor, care m-au lasat sa ridic kiturile unor colegi care au renuntat, kiturile care le-am repartizat la alti doritori.

Am reusit sa dau kiturile, asa ca am putut sa ne concentram la cursa noastra. Un pic de incalzire cu Luiza si ne aliniam la start. Prin dreapta noastra ajungeau la finish participantii la cursa populara. Printre ei serpuiau cu viteza mare primii finisheri de la 10k. Inca o balba de organizare, cei de la 10 k treceau cu mare viteza printre alergatorii lenti de la coada cursei populare. Din fericire nu s-a intampla nici un incident.

Plecam din sectorul C, si trecem peste linia de start cam la 2 minute de la pocnetul pistolului (care probabil are amortizor, pentru ca nu l-am auzit niciodata). Ingramadeala mare in primul km, dar noi alergam lejer, fara stres. Suntem in grafic, dar dupa vreo 2 km vad ca Luiza are grimase. O doare un muschi pe tibie, mai ales nu a vrut prea multa incalzire ca sa-si salute prieteni si colegi de la cursa de 10k. O lectie buna as zice :))

Urmatorii 3-4 km ii facem intr-un ritm de aproape 6 pe mie. Mie imi convine, iar Luiza stie ca trebuie sa acceleram daca vreo 2 ore. Pe la piata Muncii isi revine si o duc cam la 5:40. Imi place foarte mult cand ne intersectam din sens opus cu alti alergatori, prilej de salutat si incurajat prieteni si alergatori. Kilometrii curg usor, Luizei ii revine zambetul pe fata, ritmul nu e foarte intens.

Incerc sa o tin de vorba cat timp maresc foarte usor pasul, ca sa reintram sub 2 ore. Aproape de Unirii suntem cam la 1:55-57 conform calculelor mele aproximativistice. Incepem sa depasim multi concurenti plecati in tromba. Ma tot uit dupa pace-grupul de 2 ore, care nu se vede la orizont in fata sau in spate. Probabil au avut probleme pentru ca nu i-am vazut deloc.

Trecem de zona de start/sosire si Luiza arata bine, vorbeste cu mine, se enerveaza cand o necajesc, deci suntem ok, Amandoi formam cu cuplu foarte colorat de alergatori, greu sa ne treci cu vederea.

Urmeaza si Calea Victoriei, unul dintre locurile cele mai frumoase in cursa, cu multi oameni la incurajare. Suntem bine, si planuiesc sa acceleram in ultimii 2 km.

Intoarcem la Eroilor si de aici mai avem mai putin de 2 km. Accelerez si o trag dupa mine pe Luiza, care protesteaza usor, dar ma urmeaza. Suntem cam la limita celor 2 ore si nu as vrea sa trecem peste cu cateva secunde. Deja alergam cu sub 5 pe mie si se vede finishul. O groaza de prieteni si cunoscuti ne incurajeza.

Am trecut linia de finish in fix 2 ore, la secunda (timp oficial 1:59:60). O cursa foarte relaxanta pentru mine, prima data cand reusesc sa stau cuminte si sa alerg o cursa pentru antrenament si nu pentru pb :))

Au urmat socializarea, pozelele cu toata luma, si papa bine meritata.

Cateva cuvinte despre organizare:
- o imbunatatire certa la ridicare kituri, flexibilitate marita fata de anii anterior
- comunicare foarte buna cu persoana de contact (multumesc Alexandra Calin)
- traseul fara probleme, bine marcat si delimitat
- kitul subtirel fata de cum m-am obisnuit la concursurile de trail, dar in linia a ce vedem si la martoanele de sosea de afara
- tricoul tehnic Adidas ok, mie imi place. am auzit multe parere contrare, dar e o chestie de gust
- medalia ca de obicei (urata si grea). Chiar nu se poate face un design mai deosebit?
- gafa mare la finishul comun cursa populara-10k. Inca o data se vede ca cei care iau deciziile nu sunt alergatori activi

Per total un eveniment reusit, cursa creste si are de la an la an mai mult alergatori. S-a trecut peste numarul de 3000 alergatori la semimaraton, poate vom fi 4000 la anul :)

joi, 12 mai 2016

Ecomarathon 2016 - Atractia zapezii

Ecomarathonul este mereu special, chiar si cand cunosti traseul foarte bine deja. Cine nu a fost nu are cum sa inteleaga fascinatia pe care traseul, oamenii si atmosfera o exercita asupra noastra. A fost al patrulea meu Eco, si daca la celelalte trei am avut parte de vreme buna, anul acesta mama natura a vrut sa ne testeze un pic limitele.

De data asta am gasit cazare aproape de start, cam la 1 km, la Oana si Iulia, care s-au dovedit foarte de treaba. Inainte sa va ganditi la cine stie ce prostii, aflati ca Oana si Iulia este o pensiune tinuta de oameni foarte ospitalieri.

Am gasit loc acolo atat noi cat si prietenii nostri, chiar sub Bisericuta, celebrul deal de pe bucla 3. Am reusit sa ajungem devreme, asa ca am profitat si am luat-o prin spatele casei pe panta criminala care urca pe celebrul varf, spaima maratonistilor obositi. Parca e altceva cand pornesti din casa si nu ai 28 de km deja in picioare. Am ajuns sus cat ai clipi. Evident, a doua zi nu a fost la fel de usor.

Dimineata vreme superba, soare cu nori, asa ca am decis sa ma imbrac light. Toata saptamana am pandit prognoza meteo, incercand sa iau cea mai buna decizie cu privire la echipament. Pana la urma am luat-o pe cea mai proasta, ceea ce ma face sa ma gandesc ca poate mai bine as da cu banul.

Am iesit destul de tarziu la incalzire cu Tibi, si o alta decizie proasta a fost sa o luam in directia opusa startului, pentru o alergare usoara lunga. Evident ca am ajuns in criza de timp, asa ca am facut stanga imprejur si am bagat un sprint usor pana la pensiune, unde evident am uitat sa luam una si alta, lucruri neesentiale. Ce-ti mai trebuie cand n-ai uitat sa te incalti si sa tragi un colant scurt si un maieu. Asa urma sa alerg, colant scurt, maieu si manecute. Subtire, dar speram la o cursa rapida.

La start am ajuns foarte tarziu, asa ca am facut o mica magarie ca sa nu luam startul din spatele a peste 1000 de oameni. Nu intrebati ca nu va spun. A functionat, asta e important.

Ca de obicei startul te umple de energie, iar primul km cu multi spectatori este ca la marile maratoane. Apoi iesim din Moeciu si incepem sa dam drumul la picioare, coloana se mai rarefiaza. Il urmez fidel pe Tibi care baga carbuni seriosi. Ajungem dupa 3.5 km la podetul care semnalizeaza inceputul lucruilor serioase, urcasul abrupt spre La Mandru. Aici l-am pierdut pe Tibi, care a mai alergat cateva zeci de metri la deal si a disparut in coloana.

Urcam, urcam intr-un ritm sustinut cam 20-25 min, iar sus suntem rasplatiti cu un pahar cu apa. Inca cateva sute de metri la deal, ca apoi sa facem dreapta si sa dam drumul la picioare la vale. O alergare foarte placuta si foarte rapida, mai ales ca soarele era sus pe cer, Padure, iarba, cer senin si cativa norisori. Nimic nu anunta ce va urma.

Multi prieteni pe traseu, mereu ma salut si schimb cateva vorbe in timp ce ne depasim. Coborarea de la Fundatica este foarte frumoasa, pe pajisti cu flori, si ceva noroi. Ma depasesc de 2-3 ori cu Mircea Radu, pe care il prind apoi in timp ce filma cu GoPro-ul, asa ca e prada usoar pe o coborare mai abrupta, ceea ce nu-l va impiedica sa ma depaseasca pe urmatoarea urcare.


Bucla se incheie in 1:31 h, in grafic pentru cele 5 ore visate. Incepem imediat urcarea noroioasa care duce la Culmea Lunga, noi si un calaret calare pe Bucifalul lui, care cal papase ceva stricat. Cam atat ca detalii.

Culmea Lunga e locul in care observ norii negrii care se aduna. Nu e timp de facut griji, pentru ca ajung iar la grupul de copii care au inceput sa devina o traditie a buclei 2. Stau aliniati ore intregi ca sa ne incurajeze si bat cuba cu totii alergatorii, chiar inainte de a o lua in jos spre Cheile Gradistei. O adevarata incarcare cu energie. Urmeaza o coborare uda si o portiune de asfalt si ne pregatim de marele urcus spre Cheile Gradistei 2.

Urcarea asta nu e foarte abrupta, dar e lunga si sustinta si mereu am pierdut timp aici, iar anul acesta nu a fost exceptie. Aici a inceput sa ploua. Initial nu parea cine stie ce, asa ca nimeni nu prea a bagat in seama. Nimeni nu a scos foita (nu ca as fi avut ce sa scot). Am mai schimbat o vorba cu unul sau altul, si pana sa ne dumirim, am ajuns sus. Deja era o ploaie deasa si rece, asa ca ceaiul cald a fost binevenit. Am plecat de acolo cat de repede am putut, ca sa ma mentin cald. Urma bucata de pe partia de biatlon si pe platoul de langa, un loc unde vantul si ploaia pot sa-si faca de cap.

A urmat o coborare lunga si pe care am savurat-o pana la Moeciu de Sus, unde am ajuns cam in afara timpului, dupa 3:40 si un pic. Cred ca pentru la anul o sa fac o tactica speciala pt bucla 2. Nu stiu ce, dar va fi special.

Deja ploua torential de ceva vreme fara emne ca s-ar opri prea curand, asa ca nu stau decat 30 sec si plec in bucla 3, unde aveam sa dam de dracu sau de echivalentul lui ud. Cine a abandonat dupa bucla 2 poate sa stea linistit, pentru ca a luat decizia corecta. Bucla 3 a fost ceva anul asta, inca nu m-am decis daca de groaza sau placere pura (pur masochista).

Urcam sustinut si trag cu urechea sa nu se anunte sosirea lui Alin Tanase, care venise anul trecut chiar cand intram pe poteca care duce pe culme. Nu se aude nimic, probabil din cauza perdelei de apa rece care cade din cer (Alin a venit la 3 minute), asa ca am un scurt si ud moment de satisfactie.

Poate va intrebati daca nu imi era frig, avand in vedere ca eram imbracat foarte subtire. Cat timp esti in miscare, si nu sunt conditii cu adevarat speciale (vant si frig extrem) stiu ca nu am probleme. Corpul meu rezista bine la frig, chiar daca ceva energie s-a pierdut la viteza. Nu am avut in nici un moment probleme, iar daca as fi simtit ceva in neregula m-as fi oprit fara probleme.

Am ajuns pe culmea Bisericutei, unde am dat de Luiza care facea poze in ploaie. Erau 2 fotografi care au infruntat frigul si ploia ca sa ne faca noua poze. Am tot repesctul pentru voluntarii (forografii sunt tot voluntari) care stau atatea ore in frig ca noi sa putem alerga fara probleme. Grupul de voluntari care animau punctul de hidratare a lui mamei au trecut probabil prin clipe grele, mai ales ca ei nu puteau sa se miste.

Deja am detectat ceva ce mi s-a parut a fi lapovita, dar am zis ca mi se pare. Am coborat prin noroaie de pe deal spre valea Bangaleasa, dar cum nu alunca a fost o placere sa alerg printr-un paraias de noroi care zorea la vale. In vale am intrat pe forestier si dupa 1.5 km am trecut apa si am ajuns la ultimul punct de alimentare, km 33. Aici e locul unde a abandonat multa lume, pt ca urmeaza cel mai greu urcus si cel mai inalt punct al traseului, poiana Gutanu. Eram ud de 2 ore deja dar ma simteam foarte ok. Secretul este sa nu te opresti prea mult, pentru ca te racesti.

Incep urcusul in forta, sau cel putin asa credeam eu. Pana la urma urc intr-un ritm constant, chiar daca destul de lent. Am observat si la Brasov ca nu sunt foarte in forma, probabil am exagerat iar cu maratoanele in primavara asta. Ploua torential si iar mi se pare ca ploaia este tot mai groasa. Da, nu mi se pare este chiar o lapovita, o lapovita amestecata cu picaturi mair de ploaie.

Serpuim pe Gutanu, cu capul in pamant prin siroaiele de apa care se repede la vale pe poteca. Maieul meu Adidas are spatele dublat, iar manecutele (ude leaorca) imi tin cald destul de bine la brate. Urcam, urcam sustinut, parca nu se mai termina. Mereu mi s-a parut interminabil urcusul acesta.

In sfarsit panta se imblanzeste, si imediat apare si indicatorul turistic, iar langa el salvamontisti la datorie, ca in fiecare an. tot acolo zarim si straturi de zapada. Schimb cateva vorbe cu unul din ei si incep sa alerg la vale pe zapada. Buuf, am dat cu fundul de pamant si simultan mi se pune o crampa tare pe piciorul stang. Salvamontistul de care va vorbeam alearga pana la mine si imi intinde piciorul tragand de calcai. Inca 20 de secunde si sunt in picioare si alerg. Multumesc foarte mult, nu stiu cine este, dar sper sa citeasca randurile mele.

De aici sunt 7 km pana la sosire, 95% in coborare usuoara, cu exceptia a 2-3 urcari mici si alergabile si o coborare abrupta pe final. Poteca este de pamant, alergarea este agreabila si rapida. Azi? azi nu, aluneca in toate directiile, toata lumea cade, iar viteza este mica.

Mai reusesc sa-mi produc o zgarietura destul de serioasa la genunchiul drept sarind peste un copac, iar durerea ma incetineste si mai mult. Anul trecut am zburat p aici, anul asta mai domol. Ploaia cu lapovita se potoleste si avem parte de cateva reprize scurte cu soare

Ma depasesc prieteni, as vrea sa ma tin dupa ei, dar am in continuare crampe, asa ca o las mai domol. Coborarea este extrem de alunecoasa, dam cu totii cu fundul de pamant, si de data asta ma uit cu jind la cei cu Speedcross si alte incaltari cu talpi mai agresive, care au mai multa stabilitate decat Bushido.

Ajungem jos si suntem intampinati de multimea adunata la podet. De aici mai sunt 300 m de asfalt si vine finishul. Anul acesta au fost 5;50 h, mult peste asteptari, asa ca trec linia de finish cu o mutra cam antipatica.

Imi revin repede si ma bucur de cursa incheiata. Pana la urma, cu toata vremea cam uda, a fost o cursa care m-a uns la suflet, chiar daca pe moment am mai strambat din nas. Este mereu o placere sa alergi la Moeciu, cu sau fara concurs, dar preferabil cu :p.

La festivitatea de premiere ma aleg cu premiul de consolare la tombola Delaco, am castigat un cos plin cu branzeturi. E prea mult pentru mine, asa ca de 2/3 din cos scap la cina, hranind o foarte flamanda echipa Ciucas X3. Ceilalti clienti nu au inteles cum/de ce/ de unde zburau bucatile de cascaval prin aer. magie :)))

Am incheiat un weekend superb cu micul dejun traditional la CEM si cu inca o plimbare si un set de poze pe bucla 3, la Bisericuta si la punctul lui Mamaie.

Un cuvant despre echipament, mai ales ca au fost discutii interminabile si critici mai ales de la cei care nu au fost. Regulamentul si organizatorii au recomandat ce trebuie luat. Nu poti sa o transformi intr-o obligatie, mai ales ca Ecomaratonul se desfasoara pe dealuri, prin paduri si pasuni, la altitudini joase. Se trece de 3 ori pe la start sosire, fiecare bucla trece prin sate si statiuni, iar locurile de refugiu sunt foarte numeroase. Deci nu e pericol sa ramai in salbaticie si sa mori de hipotermie cu un minim de bun simt. Nici un echipament nu te protejeaza 100% de o ploaie asa zdravana, indiferent cat ai cara, nu in alergare. Deci trebuie sa fi constient ca udatul face parte din viata unui alergator de trail.
Cine s-a simtit in pericol a abandonat, fara ca aceasta sa fie vreo problema. La orice alegator montan, un DNF nu este o rusine, dimpotriva se intampla pana si la case mai mari.

In opinia mea organizarea a fost de nota 10, iar masurile luate au fost cele indicate. De altfel nu am auzit pe nimeni sa se planga dintre cei care au alergat, inclusiv pe japonezul care a ajuns la spital, si pe care l-am vazut duminica la micul dejun la CEM.

Sa ne vedem sanatosi la anul, poate intr-un cadru mai uscat :)