In ciuda titlului, nu veti citi o poveste despre teribilism. Da, am urcat in stil de trail running pe Matterhorn incaltati in papuci de alergare montana, dar am stiut in fiecare moment ce facem si am fost mereu in control.
mi-am dorit de mult timp sa urc pe Matterhorn, acest munte mitic care exercita o atractie aproape magnetica asupra tuturor cataratorilor. Am incercat acum multi ani sa-l urc impreuna cu Mircea Struteanu si Claudiu Miu, 2 cataratori foarte buni (Claudiu e multiplu campion national la escalada). Am urcat pe Monte Rosa pe partea elvetiana pentru aclimatizare, dar acolo din cauza unei probleme la bocanci, am ajuns in Zermatt la doctor, care a trebuit sa-mi dea gauri in toate unghiile pentru a scoate puroiul. Nu, nu a durut, decat poate la portofel (136 Euro). Am incercat sa urc si asa, dar din pacate am avut bunul simt sa ma opresc rapid, pentru ca tineam echipa in loc. Asa ca am luat loc pe o banca si m-am uitat vreo 10 ore in sus, timp in care coechipierii mei au urcat pe varf, via creasta Hornli. Am ramas cu sechele pe creier si mi-am promis ca-mi iau revansa. Din pacate nu au mai fost ocazii pana anul asta, dar au fost alti munti, Ararat, Elbrus, Grossglockner, Triglav, Mt Kenya, Jebel Toubkal & Angour (mtii Atlas in Maroc), Kazbek (Caucaz – Georgia), Monte Rosa din nou, dar pe partea italiana, etc.
Anul asta nu a fost nimic planificat, asa ca atunci cand Justin Ionescu (o vedeta a catararii romanesti, cu mai multe varfuri de 8000+ din Himalaya la activ si un vechi prieten)
In ciuda titlului, nu veti citi o poveste despre teribilism. Da, am urcat in stil de trail running pe Matterhorn incaltati in papuci de alergare montana, dar am stiut in fiecare moment ce facem si am fost mereu in control. Aveti rabdare pana la final
Mi-am dorit de mult timp sa urc pe Matterhorn, acest munte mitic care exercita o atractie aproape magnetica asupra tuturor cataratorilor. Am incercat acum multi ani sa-l urc impreuna cu Mircea Struteanu si Claudiu Miu, 2 cataratori foarte buni (Claudiu e multiplu campion national la escalada). Am urcat pe Monte Rosa pe partea elvetiana pentru aclimatizare, dar acolo din cauza unei probleme la bocanci, am ajuns in Zermatt la doctor cu toate unghiile negre si plutind pe puroi, iar doctorul a trebuit sa-mi dea gauri in toate unghiile pentru a scoate puroiul. Nu, nu a durut, decat poate la portofel (136 Euro). Am incercat sa urc si asa, dar din pacate am avut bunul simt sa ma opresc rapid, pentru ca tineam echipa in loc. Asa ca am luat loc pe o banca si m-am uitat vreo 10 ore in sus, timp in care coechipierii mei au urcat pe varf, via creasta Hornli. Am ramas cu sechele pe creier si mi-am promis ca-mi iau revansa. Din pacate nu au mai fost ocazii pana anul asta, dar au fost alti munti, Ararat, Elbrus, Grossglockner, Triglav, Mt Kenya, Jebel Toubkal & Angour (muntii Atlas in Maroc), Kazbek (Caucaz – Georgia), Monte Rosa din nou, dar pe partea italiana acum 2 ani, etc.
Anul asta nu a fost nimic planificat, asa ca atunci cand Justin Ionescu (o vedeta a catararii romanesti, cu mai multe varfuri de 8000+ din Himalaya la activ, dar si un vechi prieten) mi-a propus sa merg cu el in Alpi si sa urcam pe creasta Leone (ruta italiana), decizia a fost foarte usoara, cu toata ca nu m-a prins in cea mai potrivita perioada financiara.
Leone este a doua creasta a muntelui ca numar de urcari, dupa creasta elvetiana Hornli, cea mai usoara ruta de ascensiune a Matterhornului, o lama de cutit extrem de spectaculoasa, mai putin friabila decat Hornli, dar si mult mai abrupta. Totusi, avand in vedere ca pasajele verticale sunt echipate cu corzi fixe, un alpinist cu ceva experienta nu va avea probleme la urcare.
Vom fi 3, Justin, Laura Mares (doamna doctor alpinist :D) si cu mine. Timpul era destul de scurt, aveam cam 9 zile cu tot cu drum, ceea ce nu ne lasa prea multe zile de rezerva. Am plecat la drum cu masina lui Justin vineri 26 august cu directia Alagna. Am condus amandoi cu schimbul si am ajuns in 22 de ore acolo, sambata dimineata. Am baut o cafea (cu wi fi :D), am facut bagajele, am incercat fara succes sa gasim loc la Gnifetti ca sa mergem mai light, dar fara succes. Ne-am resemnat sa mergem cu rucsacii grei si nedormiti, daca nu am avut minte sa facem mai din vreme. Am reusit in schimb sa gasim loc pentru duminica seara la Margherita, la 4500, asa ca cortul putea sa ramana langa Gnifetti.
Am luat cabina (ma rog, cele 3 cabine) spre Gnifetti pe la ora 2. Se urca din valea superba si inverzita, ca apoi verdele sa lase loc cenusiului stancii si grohotisului, pana la statia finala Indren la 3200.
De acolo ne luam rucsacii grei in spinare si o luam pe ghetar la picior. Drumul nu e lung, dupa ghetar urcam un prag stancos, si dupa alta portie de ghetar ajungem la varful pe care e construita cabana.
Cortul l-am pus putin mai sus, intr-un loc ferit de crevase si de caderile bolovani de gheata. Am pus cortul si spre surpriza noastra, am gasit si o sursa de apa, doar ca a fost nevoie sa-l asigur pe Justin ca sa poata lua apa fara sa-si rupa gatul. Seara a curs lin cu multe poze. Asteptam noaptea cu interes, pentru ca dintr-un concurs de imprejurari luasem sacul de dormit vechi si subtire de vara. Intrucat am o buna rezistenta la frig si eram 3 in cort nu-mi faceam mari probleme. totusi ma uitam cu jind la sacul nou si pufos al Laurei. M-am bagat imbracat in sac si nu am avut cine stie ce probleme, asa ca am dormit bine. Totusi, nu strica un sac nou de vara-toamna :p
Dimineata a venit cu soare si ceva dureri de cap, absolut normale tinand cont ca am urcat la 3600 m dupa o zi de condus. Am luat niste pastile si ne-am pregatit sa urcam la Margherita. Evident ar fi trebuit sa stam acolo macar 1-2 zile pentru aclimatizare, dar vremea era buna si nu aveam zile de rezerva, asa ca da-i cu Nurofen si aspirine.
Am lasat cortul acolo, si cu echipament usor in spinare (oh ce bineee) ne-am legat in coarda si da-i in sus. Eu eram primul, Laura la mijloc si Justin, omul cu forta si experienta in spate. Am bagat un ritm lejer, aveam timp si nu avea rost sa fortam, iar in 3 ore am fost la cabana unde ne-am cazat. Am avut surpriza urata ca sa nu primim reducerea asteptata de 50% ca membrii UIAA, asa ca a trebuit sa platim suma intreaga.
Seara a trecut foarte repede, esti pe un varf, Signalkuppe, de 4500 m, unde dam de un roman plecat de multi ani in Germania, asa ca ne impartim intre holbat afara si taclale. Grupul lui (persoane in etate nota bene) facea un tur al varfurilor din imprejurime. Ne culcam devreme, a doua zi trebuia sa urcam pe Monte Rosa, pe aceasi ruta pe unde am fost eu acum 2 ani. Discut cu Justin si ii spun ca eu prefer a merg la liber, din cauza ca nu sunt locuri unde poti asigura in prima parte a crestei. Ca de obicei ne intelegem foarte repede, am catarat de mulye ori impreuna, asa ca ne cunoasten bine.
A doua zi a fost iar vreme excelenta, asa ca plecam de dimineata la drum. Ajungem repede pe varful secundar de unde pleaca creasta aeriana spre Dufourspitze (Monte Rosa are zeci de varfuri, Dufourspitze e cel mai inalt). Aici din pacate se schimba treaba. Deja se vad semne rele, acum 2 ani nu se vedea nici o bucata de roca, acum varful este impanat cu stanci. Cum am ajuns pe creasta mi-a fost clar ca nu o sa ajungem departe. Justin s-a convins si el dupa cateva minute, si am decis rapid sa ne intoarcem. Poate in 2 am fi incercat sa trecem, poate nu. Riscurile erau cam mari, iar miza, cel putin pentru mine, era mica. Venisem pentru Matterhorn acolo, asa ca nu aveam nici o problema sa ne intoarcem. I-am lasat pe ei pe platou, iar eu am dat o fuga sa recuperez rucsacul lasat la cabana, iar apoi o dam la vale. A fost o zi cand m-am simtit foarte bine. Este o loteria cu aclimatizarea, azi esti mort, a doua zi rastorni muntii. In ziua respectiva eu eram foarte bine, mare pacat ca nu am putut sa urcam. Pe coborare arunc priviri pofticioase spre Liskamm, pe care nu am putut sa aurcam acum 2 ani. Poate alta data, acum nu avem timp. Ideea era sa coboram in aceasi zi, sa strangem cortul si sa ajungem jos la masina, sa schimbam valea ca sa ajungem la poalele Matterhornului, in Breuil-Cervinia.
Am ajuns fara probleme la cort in 2 ore, cu un mic ocol sa vedem un refugiu frumos, unde noi am stat acum 2 ani o noapte. La cort am strans si am coborat fara probleme la masina. Pe drum am admirat o multime de ibicsi, iar despre peisaje ce sa mai zic? Poti sa stai cu zilele si doar sa te holbezi si nu o sa te plictisesti.
La Breuil, o mica statiune cu un cadru natural absolut fantastic, la capatul unei vai inconjurata de munti de 4000 m, Am ajuns dupa un drum de 3 ore cu masina. Era aproape in linie dreapta, cam 10 km, dar am facut vreo 200 km pana acolo cu masina :)). Pe drum am gasit o cazare pe booking.com la un pret bun. Din pacate nu am citit si ca aveau o taxa de curatenie de 40 Euro, care se plateste pe sejur, in rest era ieftin. In rest era o camera normala cu 3 locuri. Eram cam rupti, asa ca am gasit ceva de mancare si am adormit repede.
A doua zi era ploaie, asa ca am mai ramas o noapte acolo, si cu ocazia asta ma consumat jumatate din rezerva de zile (teoretica). A doua zi am gasit un mic restaurant italian, unde ne-am bucurat de o masa (a facut Laura cinste, saru mana Doamna) de ne-am lins pe degete. Justin a primit vesti care ne-au determinat sa facem o schimbare drastica de planuri. Cineva care a urcat cu cateva zile inainte ne-a zis ca nu e zapada si gheata deloc pe creasta, si ca nu are rost sa luam fiarele (coltari si pioleti) si ca nu prea e apa la refugiu. Ne-am sfatuit, iar eu si Justin am decis sa riscam si sa lasam jos tot ce era mai greu, inclusiv ghetele de iarna, si sa luam apa cat mai multa. Riscul era semnificativ, pentru ca daca dadeam de gheata am fi fost obligati sa ne intoarcem Laura si-a pastrat ghetele si a avut doar vreo 3-4 litri de apa, noi carand fiecare peste 6 litri! Deci n-am scapat de greutate.
A doua zi am luat o cabina, si apoi pe o ceata densa, am gasit drumul spre refugiul Abruzzi, unde am baut o ultima cafea, si i-am dat la deal. Din pacate e o ceata gen supa, nu se vede nimic, mergem pe ghicite, ghidati de momai si de o urma de poteca. Era cat pe aci sa iesim sus pe capul Leului, dar ne-am dat seama la timp ca gresisem drumul. Nu a fost foarte greu sa ne convingem, poteca devenea cam verticala si extrem de friabila. Ne-am orientat si am gasit repede poteca ascunsa de ceata deasa. De acolo am traversat pe sub Testa del Leone si am ajuns la pragul (Colle de Leone), un loc extrem de spectaculos, de unde incepe muntele propriu-zis, si prima coarda fixa Ne legam in coarda si o dam pompiereste fara probleme. Ultraraptorii mei se comporta foarte bine, am o aderenta foarte buna si urc sustinut pe stanca cu inclinatie de 20-30 de grade.
Mai sunt cateva praguri cu corzi fixe si deja se vede refugiul Carrel, atarnat extrem de spectaculos pe un pinten stancos la 3800 m. Nu cred ca se poate un loc mai frumos si mai infricosator, cu terasele cu gratar deasupra prapastiei parca nesfarsite. Inauntru gasim loc fara probleme, ba era si apa. Seara eu si Justin ne cam desumflam cand incepe sa ninga. Putea fi scarsitul avententurii noastre. Ne uitam unul la altul si incepem sa facem planuri sa dam o iluzorie fuga la masina (aflata la multe ore departe) ca sa ne echipam. A nins cam juma de ora, apoi s-a potolit. Decidem sa nu punem ceasul sa sune, ca oricum ne va trezi masa de cataratori care o iau din loc, si oricum o sa stam sa se faca lumina ca sa vedem conditiile.
Dimineata evident ca am dormit toti 3 tun, nu am auzit pe nimeni, noroc ca pe la 7 fara ceva, cand deja plecase toata lumea, m-am trezit ca sa fac pipi. Afara era senin si frumos asa ca am fugit sa-i dau trezirea lui Justin. Nu s-a lasat convins prea usor, dar imediat ce a iesit afara si a vazut cerul senin a intrat in fibrilatie, asa ca in 20-30 de minute eram deja echipati, mancati si plecam amandoi la drum (Laura urma sa urce a doua zi cu Justin). Pe cand ne legam in coarda ultima echipa disparea in perete, noi plecam cam la 2 ore dupa grosul de cataratori.
Justin a impus de la inceput un ritm foarte rapid, pe care m-am chinuit destul de mult sa-l urmez. Stancile, peretii si branele zboara pe langa noi in timp ce urcam inviteza. Echipamentul usor si papucii de alergare din picioare isi spun cuvantul. Inima pompeaza la maxim, pulsul este in gata, gafai, dar inaintam foarte bine si echipele incep sa se insire pe langa noi. Foarte frumos, toti ne-au facut loc fara probleme fara sa le spunem nimic. Ma rog, se uitau la noi ca la felul 14, fara coltari si pioleti si cu adidasi in picioare. Ghizii se uitau destul de urat (unul i-a zis lui Justin: this is a montain not a supermarket :D)
Urmeaza marele cablu, o catarare pompiereasca (adica in maini) de peste 20 de m care lasa muschii de la umar si brate in flacari. Inaintam fara rapid, iar stanca e curata, cu ceva grohotis dara fara gheata. Am descatarat un pasaj fara probleme, si ajungem la scari pe care le depasim foarte repede. Suntem aproape de varf si mai depasim inca cateva echipe. Am ajuns si prima echipa din urma, nu se dau la o parte si peste 2 minute intelegem de ce. Am ajuns pe varf pe negandite, suntem sus inainte sa ne dam seama ce se intampla.
Un vis implinit, si un moment de fericire intensa. Nu prea lung, pentru ca Justin ma smulge repede de acolo. Facem cateva poze si gata, la vale.
Retragerea a durat mai mult, mai ales din cauza mea, care am prefera rapeluri in locuri unde mergea fara probleme descatarare. Justin are rabdare cu mine si ajungem jos printre primii, desi plecasem ultimii de departe. Totul a durat cam 7 ore si ceva. Asa repede am ajuns ca o gasim pe Laura dormind dusa :)))
Pariul nostru a reusit, am urcat in deplina siguranta in papucii de alergare, nu ne-a fost frig si ne-am miscat foarte repede.
Nu ma intrebati ce am facut in dupa-amiaza si seara respectiva. Am fost intr-o stare euforica, probabil am vorbit non-stop. A doua zi mi-a fost rusine sa intreb, am preferat sa ingrop subiectul :))
A doua zi Laura si Justin au plecat, iar eu am avut o zi relaxata. I-am petrecut pe ei, apoi am mai dormit o ora, mi-am facut cateva cafelute si in general am stat vreo 8-9 ore sa ma uit la peisaj. Nu ma mai saturam sa ma uit in toate directiile. Nu va puteti inchipui cat de frumos poate sa fie acolo. Frumos si cam frig, iar eu si Justin am plecat cu minim de haine ca sa reducem greutatea. Aveam doar polarul de alergare MPC editia 10 de la Gravity, 2 tricouri si geaca de goretex. Cand te misti este mai mult decat suficient, dar cand stai pe loc, chiar si la soare, ... hm, se face racoare. Am profitat de faptul ca Laura era pe varf si i-am luat pufoaica. Imi venea cam mulata, avea niste culori mai dubioase, probabil aratam ca un refugiat sirian cu haine de capatat pe el langa oamenii cu echipamente de mii de Euro :))
A fost lunga asteptarea dupa Laura si Justin, dar pe la vreo 4 au venit si eu victoriosi. Am facut un scurt consiliu si am decisa coboram (era deja vineri, iar Laura avea avion duminica dupa-masa). Argumentul decisiv a fost o masa cu de toate la micul restaurant italian. Am strans repede si am dat-o la vale cat de repede s-a putut. La vale a fost mult mai complicat ca la urcare. Trebuia sa ai grija unde pui piciorul, orice cadere avea sanse sa fie fatala. Am coborat cu grija, facand si vreo 2 rapeluri si o coborare la mana pe o treapta mai mica de 5-6 m cu coarda fixa. Cu noi mai erau o echipa de romani pe care o intalnisem la Carrel (in total au fost 3 echipe romanesti, din care 2 au ajuns pe varf).
Dupa ce am trecut pe Testa del Leone am inceput sa acceleram cu gandul la paste si pizza si i-am lasat pe ceilalti romani in urma. Alergam pe multe bucati, taiam orice curba pe care o facea poteca, si alegeam mereu varianta mai scurta, cel putin cat ne-a lasat lumina. Laura a tinut foarte bine pasul cu noi, probabil ii era la fel de foame :))
Am ajuns jos cam in 4 ore si am gasit deschis la restaurantul deschis, festinul invingatorilor. Dupa am incercat sa gasim o camera la un hotel. Cam greu la ora aia :)
Foarte faina tura, sper sa mai putem merge in aceasi componenta. Cand muntele e superb iar coechipierii sunt de soi nu poate sa iasa decat bine. Si Ultraptorii sa ma tina, ca o sa mai vada si alti munti inalti :)
Leone este a doua creasta a muntelui ca numar de urcari, dupa creasta elvetiana Hornli, cea mai usoara ruta de ascensiune a Matterhornului, o lama de cutit extrem de spectaculoasa, mai putin friabila decat Hornli, dar si mult mai abrupta. Totusi, avand in vedere ca pasajele verticale sunt echipate cu corzi fixe, un alpinist cu ceva experienta nu va avea probleme la urcare.
Vom fi 3, Justin, Laura Mares (doamna doctor alpinist :D) si cu mine. Timpul era destul de scurt, aveam cam 9 zile cu tot cu drum, ceea ce nu ne lasa prea multe zile de rezerva. Am plecat la drum cu masina lui Justin vineri 26 august cu directia Alagna. Am condus amandoi cu schimbul si am ajuns in 22 de ore acolo, sambata dimineata. Am baut o cafea (cu wi fi :D), am facut bagajele, am incercat fara succes sa gasim loc la Gnifetti ca sa mergem mai light, dar fara succes. Ne-am resemnat sa mergem cu rucsacii grei si nedormiti, daca nu am avut minte sa facem mai din vreme. Am reusit in schimb sa gasim loc pentru duminica seara la Margherita, la 4500, asa ca cortul putea sa ramana langa Gnifetti.
Am luat cabina (ma rog, cele 3 cabine) spre Gnifetti pe la ora 2. Se urca din valea superba si inverzita, ca apoi verdele sa lase loc cenusiului stancii si grohotisului, pana la statia finala Indren la 3200.
De acolo ne luam rucsacii grei in spinare si o luam pe ghetar la picior. Drumul nu e lung, dupa ghetar urcam un prag stancos, si dupa alta portie de ghetar ajungem la varful pe care e construita cabana.
Cortul l-am pus putin mai sus, intr-un loc ferit de crevase si de caderile bolovani de gheata. Am pus cortul si spre surpriza noastra, am gasit si o sursa de apa, doar ca a fost nevoie sa-l asigur pe Justin ca sa poata lua apa fara sa-si rupa gatul. Seara a curs lin cu multe poze. Asteptam noaptea cu interes, pentru ca dintr-un concurs de imprejurari luasem sacul de dormit vechi si subtire de vara. Intrucat am o buna rezistenta la frig si eram 3 in cort nu-mi faceam mari probleme. totusi ma uitam cu jind la sacul nou si pufos al Laurei. M-am bagat imbracat in sac si nu am avut cine stie ce probleme, asa ca am dormit bine. Totusi, nu strica un sac nou de vara-toamna :p
Dimineata a venit cu soare si ceva dureri de cap, absolut normale tinand cont ca am urcat la 3600 m dupa o zi de condus. Am luat niste pastile si ne-am pregatit sa urcam la Margherita. Evident ar fi trebuit sa stam acolo macar 1-2 zile pentru aclimatizare, dar vremea era buna si nu aveam zile de rezerva, asa ca da-i cu Nurofen si aspirine.
Am lasat cortul acolo, si cu echipament usor in spinare (oh ce bineee) ne-am legat in coarda si da-i in sus. Eu eram primul, Laura la mijloc si Justin, omul cu forta si experienta in spate. Am bagat un ritm lejer, aveam timp si nu avea rost sa fortam, iar in 3 ore am fost la cabana unde ne-am cazat. Am avut surpriza urata ca sa nu primim reducerea asteptata de 50% ca membrii UIAA, asa ca a trebuit sa platim suma intreaga.
Seara a trecut foarte repede, esti pe un varf, Signalkuppe, de 4500 m, unde dam de un roman plecat de multi ani in Germania, asa ca ne impartim intre holbat afara si taclale. Grupul lui (persoane in etate nota bene) facea un tur al varfurilor din imprejurime. Ne culcam devreme, a doua zi trebuia sa urcam pe Monte Rosa, pe aceasi ruta pe unde am fost eu acum 2 ani. Discut cu Justin si ii spun ca eu prefer a merg la liber, din cauza ca nu sunt locuri unde poti asigura in prima parte a crestei. Ca de obicei ne intelegem foarte repede, am catarat de mulye ori impreuna, asa ca ne cunoasten bine.
A doua zi a fost iar vreme excelenta, asa ca plecam de dimineata la drum. Ajungem repede pe varful secundar de unde pleaca creasta aeriana spre Dufourspitze (Monte Rosa are zeci de varfuri, Dufourspitze e cel mai inalt). Aici din pacate se schimba treaba. Deja se vad semne rele, acum 2 ani nu se vedea nici o bucata de roca, acum varful este impanat cu stanci. Cum am ajuns pe creasta mi-a fost clar ca nu o sa ajungem departe. Justin s-a convins si el dupa cateva minute, si am decis rapid sa ne intoarcem. Poate in 2 am fi incercat sa trecem, poate nu. Riscurile erau cam mari, iar miza, cel putin pentru mine, era mica. Venisem pentru Matterhorn acolo, asa ca nu aveam nici o problema sa ne intoarcem. I-am lasat pe ei pe platou, iar eu am dat o fuga sa recuperez rucsacul lasat la cabana, iar apoi o dam la vale. A fost o zi cand m-am simtit foarte bine. Este o loteria cu aclimatizarea, azi esti mort, a doua zi rastorni muntii. In ziua respectiva eu eram foarte bine, mare pacat ca nu am putut sa urcam. Pe coborare arunc priviri pofticioase spre Liskamm, pe care nu am putut sa aurcam acum 2 ani. Poate alta data, acum nu avem timp. Ideea era sa coboram in aceasi zi, sa strangem cortul si sa ajungem jos la masina, sa schimbam valea ca sa ajungem la poalele Matterhornului, in Breuil-Cervinia.
Am ajuns fara probleme la cort in 2 ore, cu un mic ocol sa vedem un refugiu frumos, unde noi am stat acum 2 ani o noapte. La cort am strans si am coborat fara probleme la masina. Pe drum am admirat o multime de ibicsi, iar despre peisaje ce sa mai zic? Poti sa stai cu zilele si doar sa te holbezi si nu o sa te plictisesti.
La Breuil, o mica statiune cu un cadru natural absolut fantastic, la capatul unei vai inconjurata de munti de 4000 m, Am ajuns dupa un drum de 3 ore cu masina. Era aproape in linie dreapta, cam 10 km, dar am facut vreo 200 km pana acolo cu masina :)). Pe drum am gasit o cazare pe booking.com la un pret bun. Din pacate nu am citit si ca aveau o taxa de curatenie de 40 Euro, care se plateste pe sejur, in rest era ieftin. In rest era o camera normala cu 3 locuri. Eram cam rupti, asa ca am gasit ceva de mancare si am adormit repede.
A doua zi era ploaie, asa ca am mai ramas o noapte acolo, si cu ocazia asta ma consumat jumatate din rezerva de zile (teoretica). A doua zi am gasit un mic restaurant italian, unde ne-am bucurat de o masa (a facut Laura cinste, saru mana Doamna) de ne-am lins pe degete. Justin a primit vesti care ne-au determinat sa facem o schimbare drastica de planuri. Cineva care a urcat cu cateva zile inainte ne-a zis ca nu e zapada si gheata deloc pe creasta, si ca nu are rost sa luam fiarele (coltari si pioleti) si ca nu prea e apa la refugiu. Ne-am sfatuit, iar eu si Justin am decis sa riscam si sa lasam jos tot ce era mai greu, inclusiv ghetele de iarna, si sa luam apa cat mai multa. Riscul era semnificativ, pentru ca daca dadeam de gheata am fi fost obligati sa ne intoarcem Laura si-a pastrat ghetele si a avut doar vreo 3-4 litri de apa, noi carand fiecare peste 6 litri! Deci n-am scapat de greutate.
A doua zi am luat o cabina, si apoi pe o ceata densa, am gasit drumul spre refugiul Abruzzi, unde am baut o ultima cafea, si i-am dat la deal. Din pacate e o ceata gen supa, nu se vede nimic, mergem pe ghicite, ghidati de momai si de o urma de poteca. Era cat pe aci sa iesim sus pe capul Leului, dar ne-am dat seama la timp ca gresisem drumul. Nu a fost foarte greu sa ne convingem, poteca devenea cam verticala si extrem de friabila. Ne-am orientat si am gasit repede poteca ascunsa de ceata deasa. De acolo am traversat pe sub Testa del Leone si am ajuns la pragul (Colle de Leone), un loc extrem de spectaculos, de unde incepe muntele propriu-zis, si prima coarda fixa Ne legam in coarda si o dam pompiereste fara probleme. Ultraraptorii mei se comporta foarte bine, am o aderenta foarte buna si urc sustinut pe stanca cu inclinatie de 20-30 de grade.
Mai sunt cateva praguri cu corzi fixe si deja se vede refugiul Carrel, atarnat extrem de spectaculos pe un pinten stancos la 3800 m. Nu cred ca se poate un loc mai frumos si mai infricosator, cu terasele cu gratar deasupra prapastiei parca nesfarsite. Inauntru gasim loc fara probleme, ba era si apa. Seara eu si Justin ne cam desumflam cand incepe sa ninga. Putea fi scarsitul avententurii noastre. Ne uitam unul la altul si incepem sa facem planuri sa dam o iluzorie fuga la masina (aflata la multe ore departe) ca sa ne echipam. A nins cam juma de ora, apoi s-a potolit. Decidem sa nu punem ceasul sa sune, ca oricum ne va trezi masa de cataratori care o iau din loc, si oricum o sa stam sa se faca lumina ca sa vedem conditiile.
Dimineata evident ca am dormit toti 3 tun, nu am auzit pe nimeni, noroc ca pe la 7 fara ceva, cand deja plecase toata lumea, m-am trezit ca sa fac pipi. Afara era senin si frumos asa ca am fugit sa-i dau trezirea lui Justin. Nu s-a lasat convins prea usor, dar imediat ce a iesit afara si a vazut cerul senin a intrat in fibrilatie, asa ca in 20-30 de minute eram deja echipati, mancati si plecam amandoi la drum (Laura urma sa urce a doua zi cu Justin). Pe cand ne legam in coarda ultima echipa disparea in perete, noi plecam cam la 2 ore dupa grosul de cataratori.
Justin a impus de la inceput un ritm foarte rapid, pe care m-am chinuit destul de mult sa-l urmez. Stancile, peretii si branele zboara pe langa noi in timp ce urcam inviteza. Echipamentul usor si papucii de alergare din picioare isi spun cuvantul. Inima pompeaza la maxim, pulsul este in gata, gafai, dar inaintam foarte bine si echipele incep sa se insire pe langa noi. Foarte frumos, toti ne-au facut loc fara probleme fara sa le spunem nimic. Ma rog, se uitau la noi ca la felul 14, fara coltari si pioleti si cu adidasi in picioare. Ghizii se uitau destul de urat (unul i-a zis lui Justin: this is a montain not a supermarket :D)
Urmeaza marele cablu, o catarare pompiereasca (adica in maini) de peste 20 de m care lasa muschii de la umar si brate in flacari. Inaintam fara rapid, iar stanca e curata, cu ceva grohotis dara fara gheata. Am descatarat un pasaj fara probleme, si ajungem la scari pe care le depasim foarte repede. Suntem aproape de varf si mai depasim inca cateva echipe. Am ajuns si prima echipa din urma, nu se dau la o parte si peste 2 minute intelegem de ce. Am ajuns pe varf pe negandite, suntem sus inainte sa ne dam seama ce se intampla.
Un vis implinit, si un moment de fericire intensa. Nu prea lung, pentru ca Justin ma smulge repede de acolo. Facem cateva poze si gata, la vale.
Retragerea a durat mai mult, mai ales din cauza mea, care am prefera rapeluri in locuri unde mergea fara probleme descatarare. Justin are rabdare cu mine si ajungem jos printre primii, desi plecasem ultimii de departe. Totul a durat cam 7 ore si ceva. Asa repede am ajuns ca o gasim pe Laura dormind dusa :)))
Pariul nostru a reusit, am urcat in deplina siguranta in papucii de alergare, nu ne-a fost frig si ne-am miscat foarte repede.
Nu ma intrebati ce am facut in dupa-amiaza si seara respectiva. Am fost intr-o stare euforica, probabil am vorbit non-stop. A doua zi mi-a fost rusine sa intreb, am preferat sa ingrop subiectul :))
A doua zi Laura si Justin au plecat, iar eu am avut o zi relaxata. I-am petrecut pe ei, apoi am mai dormit o ora, mi-am facut cateva cafelute si in general am stat vreo 8-9 ore sa ma uit la peisaj. Nu ma mai saturam sa ma uit in toate directiile. Nu va puteti inchipui cat de frumos poate sa fie acolo. Frumos si cam frig, iar eu si Justin am plecat cu minim de haine ca sa reducem greutatea. Aveam doar polarul de alergare MPC editia 10 de la Gravity, 2 tricouri si geaca de goretex. Cand te misti este mai mult decat suficient, dar cand stai pe loc, chiar si la soare, ... hm, se face racoare. Am profitat de faptul ca Laura era pe varf si i-am luat pufoaica. Imi venea cam mulata, avea niste culori mai dubioase, probabil aratam ca un refugiat sirian cu haine de capatat pe el langa oamenii cu echipamente de mii de Euro :))
A fost lunga asteptarea dupa Laura si Justin, dar pe la vreo 4 au venit si eu victoriosi. Am facut un scurt consiliu si am decisa coboram (era deja vineri, iar Laura avea avion duminica dupa-masa). Argumentul decisiv a fost o masa cu de toate la micul restaurant italian. Am strans repede si am dat-o la vale cat de repede s-a putut. La vale a fost mult mai complicat ca la urcare. Trebuia sa ai grija unde pui piciorul, orice cadere avea sanse sa fie fatala. Am coborat cu grija, facand si vreo 2 rapeluri si o coborare la mana pe o treapta mai mica de 5-6 m cu coarda fixa. Cu noi mai erau o echipa de romani pe care o intalnisem la Carrel (in total au fost 3 echipe romanesti, din care 2 au ajuns pe varf).
Dupa ce am trecut pe Testa del Leone am inceput sa acceleram cu gandul la paste si pizza si i-am lasat pe ceilalti romani in urma. Alergam pe multe bucati, taiam orice curba pe care o facea poteca, si alegeam mereu varianta mai scurta, cel putin cat ne-a lasat lumina. Laura a tinut foarte bine pasul cu noi, probabil ii era la fel de foame :))
Am ajuns jos cam in 4 ore si am gasit deschis la restaurantul deschis, festinul invingatorilor. Dupa am incercat sa gasim o camera la un hotel. Cam greu la ora aia :)
Foarte faina tura, sper sa mai putem merge in aceasi componenta. Cand muntele e superb iar coechipierii sunt de soi nu poate sa iasa decat bine. Si Ultraptorii sa ma tina, ca o sa mai vada si alti munti inalti :)
Felicitări!
RăspundețiȘtergere