vineri, 1 august 2014

Primul ultramaraton - marea rataceala

Primul ultramaraton ar fi trebuit sa vina mai tarziu. In mod evident nu eram pregatit, dar cine e pregatit pentru primul ultra? O cursa de ultra se alearga in primul rand cu mintea, iar dupa 42 de km conteaza mai putin pregatirea fizica, cat vointa de a trece peste inerentele probleme fizice, care in mod inevitabil, isi vor face aparitia spre finalul cursei.

Am ales VLC Montain Sports, mai ales pt ca eu ii sugerasem lui Cezar sa organizeze si o cursa de ultra – un ultra mai scurt si mai usor, de aproape 60 km, bun pentru un incepator.

Nu o sa va plictisesc cu drumul, cazare, vremea ploioasa, cert e ca sambata dimineata eram 9 oameni la startul de la Uzina de apa din Ciunget - Valcea, la care spectatorii (organizatori, rude, prieteni, angajati) se uitau cu o combinatie de respect cu neincredere, dat fiind ca urma sa alergam atatia km.



Traseul avea 58 km, 3000+ diferenta de nivel, urca prin muntii Latoritei, spre drumul strategic de pe cresta Latoritei, apoi coboara la lacul Petrimanu, si urca iar pe culmea paralela, aproximativ, ca apoi sa coboare in Ciunget.

Ok, gata cu prostiile, hai sa dam drumul la alergare :). Am plecat in tromba si in grup, iar vreo 2-3 km s-a alergat in grup. Primul lid era fost Traian, care prezenta o imagina mai ciudata alergand cu mana dreapta in gips :p. Nu a ramas multa vreme in frunte, pt ca s-a abatut spre traseul de 10 km, o intersectie insuficient marcata. Norocul meu, pentru ca de acolo am alergat impreuna.

Ceilalti alergatori au inceput sa ia distanta si i-am lasat sa se duca. Am alergat cam 6-7 km dupa care panta s-a inasprit asa ca am trecut la mers. Dupa un primul check-point (km 7) drumul forestier incepe sa iasa deasupra vaii, prilej sa trag 2 poze cu telefonul.

Dupa 14 km am ajuns la cabana Plaiul Poienii, unde credeam ca incepe creasta si unde aveam punct de alimentare – ultimul pe care aveam sa-l vedem. Da, creasta incepe acolo, doar ca drumul nostru coboara si intra prin padure, si prin niste namoale cat casa. De acolo iese la lumina si urca spre creasta Latoritei, pe ceea ce este déjà drumul strategic. Am ajuns sus la km 20, unde se vedea absolut superb lacul Vidra cu statiunea Voineasa.


De aici am dat drumul la picoare si am alergat cam 10 km.

 Atat de frumoasa a fost alergarea, ca am ratat pe undeva intersectia (unde trebuia sa stea un jandram montan, care a plecat din post intrucat i-a luat foc ATV-ul) unde trebuia sa coboram spre lacul Petrimanu. Ar fi trebui sa ne dam seama ca ceva nu e in regula intrucat vreo 2 km nu am mai vazut nici un marcaj. Am ajuns langa statia terminus a telescaunului, unde vedem un copacel cu marcaje, si o luam la vale. Marcajele sunt destul de dese acum, dar isi schimba culoare din alb-rosu in albe si verzi.

La un moment dat dam de Vlad Tanase si Levente Polgar, care veneau din sens opus. Am stat putin sa ne consfatuim si din pacate i-am convins si pe ei, care vroiau sa se intoarca, convinsi ca au pierdut traseul. Aveau dreptate, dar pe toti ne-a atras coborarea abrupta, asa ca am luat-o spre vale. Aproape jos am gasit o tabla cu VLC MTB, iar de acum era clar ca nu suntem pe drumul nostru.

Jos incepe sa se vada un lac de acumulare in stanga noastra, noi ajungand la raul care il alimenteaza, destul de maricel, pe care eu cel putin l-am trecut de-a dreptul prin apa, intrucat Asicsii mei aluneca pe pietre ude. Traian a oferit o imagine usor comica, trecand in balans un bustean destul de subtire, cat pe aci sa ajunga pe spate in apa.

Ne asteptam ca in coada lacului sa gasim punctul de alimentare si CP, dar nu era nimic, nici macar un drum. Am mers o bucata pe marginea lacului, dar versantul se ingusta, asa ca am taiat-o drept in sus printr-un crang de molizi, si am dat intr-un drum forestier. Mergand pe el am realizat ca lacul nu era Petrimanu, ci Galbenu, pe langa care trecea traseul de MTB – tura lunga de 70 km. Dupa inca vreo 4 km am ajuns la o intersectie, unde conform hartii, traseul nostru original o lua indrepta spre saua Oltetu. Noi am continuat inainte, spre Ciunget, sa gasim punctul de alimentare, si sa evitam o descalificare. Am ajuns la lac, am gasit o mica asezare, dar nimic. Ba da, am uitat sa va zic ca un nene pe care l-am intrebat de check point ne-a intrebat daca noi suntem aia pierduti pe care ii cauta salvamontul si jandarmeria. Ne-a identificat destul de précis, dupa gipsul lui Traian. Aici Levente a decis sa continuie pe drumul cel mai scurt spre Ciunget (erau cam 20 km), iar noi sa ne intoarcem la intersectie si sa reintram in traseu. Parcursesem cam 58 de km pana aici, conform ceasului lui Levente (al meu a murit)

Drumul urca destul de abrupt si iese in saua Oltetului, unde se continua spre Polovragi. Aici am gasit o masina si o urma de punct de alimentare, cu o lada cu 2 sticle de apa pe ea. Plus o sagatea de pietre pe jos, care ne-a eliminat orice dubiu pe unde sa o luam. Pe autorii sagetii aveam sa-i intalnim putin mai sus, sub varful Boului (nimerit nume in cazul nostru :D). Era un nene de la Salvamont, care ne-a spus si ca mai avem vreo 16 km si a anuntat la baza ca suntem bine si ca continuam cursa. Inca de jos convenisem cu Traian si Vlad ca indiferent ce o fi noi terminam cursa. Primim si o oferta de a ne urca in jeepul salvamontului, dar omul (de buna credinta de altfel) renunta repede cand ne vede fetzele hotarate :)) . Facem o poza impreuna si o urcam pe faisbuk, sa vada lumea ca suntem vii si nevatamati. Impreuna cu Salvamontul venise si semnalul de date.


Am aflat si ca ne asteapta un grup compus din 2 voluntari si un fotograf la o stana mai incolo. Bun, dar gata cu vorba si hai sa dam din picioare.

De aici mai simtim una-alta, mai o crampa, mai o durere, dar ne salveaza farmacia lui Vlad. Vremea se burzuluieste un pic, ne imbracam si dezbracam de vreo 5-6, dar din fericire reprizele de ploaie sunt scurte. Prindem si 2 curcubeie, dar din pacate nu avem timp sa coboram si sa cautam oala cu galbeni ingropata la capatul curcubeului, vizibil sub noi.



Dup ace urcam un varf reusim sa alergam vreo cativa km la vale, dar drumul incepe iar sa urce si sa coboare. Zona este absolut superba si traseul este alergabil in proportie de 60-70%.

Deja dam de un marcaj perfect, cu sageti de pietre, si imediat ce intram in padure, benzi alb-rosii. Vine si stana, unde avem parte de prima primire de gala. Suntem alimentati, hraniti fortat, pozati si o luam la vale cu escorta prin noroaie.


Dam de un grup de voluntari cu un papuc si apoi de parintii lui Vlad, cu totii doritori sa ne urce in masini. Cedeaza si ei repede, pt ca daca mai insistau ii luam la bataie :D.

Deja se lasa noaptea, aveam peste 14 ore de mers/alergat, dar moralul e bun, ne simtim bine si eu cel putin ma simteam in stare sa alerg/merg toata noaptea. Déjà la escorta noastra se adauga o masina dotata cu vuvuzela, parintii lui Vlad. La sosea era inca o camioneta, iar soferul ne spune ca el a marcat traseul de MTB, pe unde am ajuns noi, si e sigur ca am facut peste 80 de km. 80 km adica distanta clasica de 50 de mile!

Avem surpriza sa ne astepte o asistenta numeroasa la finish, finish pe care il trecem impreuna cu mainile sus, in aplauzele a vreo 20 de oameni. Suntem felicitati, pupati, medaliati, pozati si organizatorii ne informeaza ca nu am fost descalificati, ba chiar a fost deschisa o categorie de concurs noua doar pentru noi. Foarte frumos

A fost o experienta interesanta si eu unul nu m-am suparat ca am ratat traseul. A fost si vina noastra, ca nu ne-am intors din drum, a fost si intamplarea cu jandarmul si ATV-ul lui inflacarat. Am terminat primul meu ultramaraton, si am savurat fiecare kilometru. Multumesc lui Traian mai ales, dar si lui Vlad si Levente, pentru companie, voie buna, pentru tot.

Primul dintr-un sir mai lung :)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu