Apuseni Ultra Race este prima cursa care a avut distanta clasica a ultramaratonului de 100 mile (sa nu uitam ca ultra s-a nascut in USA) organizat la noi in tara. Pana la urma traseul a fost mai lung de 160 de km, dar nu s-a suparat nimeni. A fost prima editie si ne dam seama cu totii cat de greu este sa organizezi un astfel de concurs de la zero, intr-o zona destul de salbatica si foarte intinsa.
Cel care s-a incumetat la o astfel de sarcina sisifica este Cozmin Ardelean. Traseul initial a fost anunta ca fiind de 160, apoi de 170, iar ultima masuratoare facuta de o firma specializata a dat 179,9 km. Intrucat noi nu putem alerga trasa ideala probabil am fi ajuns la 180-190 km, poate si mai mult.
Conditiile de participare au fost drastice, se cerea minim un 100 km dintr-o lista destul de scurta. Pana la urma au participat si alergatori care facusera alte curse lungi, altii au preferat sa se planga pe facebook. Pana la urma s-a dovedit ca a procedat foarte bine Cozmin, pentru ca vremea ne-a solicitat din plin. Chiar daca a trebuit sa refuze participarea unui alergator care castigat S24 de la Tg Mures.
Se pleca din Arieseni vineri dimineata la 6 si sosirea era in statiunea Muntele Baisoarei, la deja celebra (pentru cine a fost la Apuseni Maraton) pensiune Skiland.
M-am pregatit cat de bine am putut, am dormit cat de mult am putut inainte de cursa, am mancat bine, am parcurs constincios programul de antrenament al lui Radu Milea, am reusit sa ma abtin sa nu alerg la Ciucas Ultra. In plus Radu m-a ajutat cu haine de ploaie usoare si bune de la Inov8.
Ati aflat de furtuna care a facut 8 victime weekendul dinainte in vestul tarii. In Apuseni a doborat foarte multi copaci si in plus toate drumurile si potecile erau noroioase. Ca sa fie tacamul complet vremea se anunta ploioasa si rece, deci trebuiau luate masuri speciale. In cazul meu acestea au fost adaugarea de noi piese de echipament.
Am profitat de cele 3 dropbag-uri (poti lasa un sac cu echipament pe care organizatorii ti-l duc intr-un punct de alimentare) pe care organzitorii le duceau la punctele de alimentare (PA) Padis, km 41, Rachitele, km 81 si Magura Racatau, km 137 si am lasat 2 perechi de incaltari la Rachitele (La Sportiva Bushido pentru portiunile de plat si asfalt - trebuiau sa fie Hoka comandati de pe Sportshoes care au venit cu un defect) si la Magura Racatau (Ultraraptorii). Urma sa plec in cursa si sa fac primii 81 de km cu noi sositii La Sportiva Akyra cu care m-am inteles bine si la TDS. Toate incaltarile sunt luate de la Fuby.ro, familia Zinca se pricepe cel mai bine :)
In fiecare dropbag aveam sosete si tricou de schimb. La Rachitele, unde urma sa ma prinda noaptea urma sa am si bluza de lana (subtire, usoara dar calduroasa) de la Merinito.
Mancare: o punga cu migdale si stafide aurii, batoane si geluri de la Sponser, alte geluri de la GU. Trebuia sa am si un flask cu chia-miere si lamaie, dar lamaia m-a parasit pe drum, asa ca ramane pe alta data. Urma sa mananc tzapan si in PA-uri, cat de mult intra. Si a intrat!
Am plecat cu masina lui Stefan, impreuna cu Andrei Tale, care a fost nitel profet si a zis ca avem cam aceasi nivel, sugerand ca o sa alergam impreuna a doua zi. Am ajuns repede la Baisoara unde am afat ca trebui sa ne echipam de concurs si sa mergem cu microbuzul organizatorilor. Hainele de pe noi urma sa le lasam in dropbag-uri, chiar daca depaseam limita de 1,5 kg.
Am ajuns la Arieseni, unde gazdele de la complexul turistic Vank ne asteptau cu placinte calde, afinata si merisorata. Mmmm, e bine sa fi ultramaratonist :D.
Am avut pasta party si o sedinta tehnica luunga, unde Cozmin ne-a spus foarte multe despre traseu. Mai erau cateva puncte incerte de pe traseu, datorita copacilor cazuti, unde o hotarare se va lua a doua zi in functie de ce zice Salvamontul local.
Am dormit bine de data aceasta inainte de cursa (totul invers fata de TDS unde somnul a fost o problema) si dimineata m-am trezit vesel, urma sa alerg 170-180 km orin Apuseni intr-o companie selecta. Ce-ti poti dori mai mult de la viata?
Gazdele ne pregatisera micul dejun din timp, comandasem de cu seara, si apoi am plecat in mers 1 km spre locul de start. Aici am avut o surpriza frumoasa pregatiza de Cozmin, un banner cu Robert Cadar. Robert este un luptator adevarat si spiritul lui ne-a insotit pe tot parcursul cursei. Poti sa te plangi ca iti este greu cand te gandesti cat de mult lupta omul acesta pentru viata? Robert draga, am alergat pentru tine :)
E intuneric, vremea se arata cam cu nori, dar suntem veseli si cu chef de alergare. Se pleaca destul de incet si grupurile se formeaza destul de incet. Eu pierd legatura cu primul grup cand ma opresc la tufis, si apoi raman singur, pentru ca se crapa de ziua si ceilalti si-au stins frontalele.
Traseul nu e marcat, dar avem o aplicatie cu harta (Avenza) dar trebuie sa te opresti sa scoti tel, sa pui bulina pe harta si cateodata nu e clar pe unde trebuie sa o iei la intersectii. Apuseniul are multe poteci, drumuri de car, forestiere, etc. Mi-am dat seama rapid ca trebuie sa ma lipsesc de cineva cu ceas cu harta. Deocamdata continui la feeling si mai scot din cand in cand harta, mai ales cand intram in ceata (citeste nor).
Ajungi la PA1, unde dau pe gat un pahar de apa si unul de cola (eu alerg ca sa pot sa beau cola :D), le multumesc la voluntari, pe care aveam sa-i revad de cateva ori. Neavand destui oameni pentru un traseu de 170 km s-au tot rotit.
Ajung pe vf Curcubata Mica si intai ma sperii nitel de o pala gigantica care iesea din nori (nu, nu era deriva lui Enterprise cum am crezut initial), ci o pala a unei eoliene care iesea solitara din nor. Soarele rasare dintre nori, privelistea este absolut fabuloasa. De aceea alerg pe munte, este minunaaaaat.
Ma regrupez cu cativa alergatori, Stefan si Doru, Marian, cu care o sa ma tot vad. De aici am inceput sa fac echipa cu Stefan. Fabuloasa alergarea pe creasta intre Curcubata Mica si Mare (pe care o cunoasteti ca vf Bihor, cel mai inalt din Apuseni) si apoi o luam pe creasta spre Vartop. Din pacate pe coborare intram iar in nor, deci feria se dizolva in atmosfera umeda.
Am ajuns pe la PA 2 Vartop, dupa 2 ore jumate, am bagat repede ceva mancare si am plecat continuand sa mancam cate un sandvich. Am incercat sa mancam cam la o ora cateva ceva, si mai des eu mai bagam cateva stafide si migdale. Probabil asta m-a tinut in forma tot traseul.
De aici am mai mers pe DN cam 2 km si am inceput urcarea scurta si abrupta spre Groapa Ruginoasa, unde ne astepta o voluntara zgribulita. De aici traseul mai urca nitel si apoi se lasa la vale intai mai domol pe un forestier inierbat apoi de-a dreptul prin padure si apoi prin albia unui parau. Ar fi fost o alergare misto daca pietrele spalata n-ar fi fost asa ude. Noi n-am riscat si am mers/alergat cu grija.
La iesire avem placere sa dam peste Tibi Useriu, venit sa ne tina de urat. Urmeaza dupa alti 2-3 km PA Cheile Galbenei de unde incepe partea superspectaculoasa din chei.
La inceput mergem pe langa apa, apoi pe deasupa apei pe lanturi si cabluri, si pana la urma trebuie sa intram si in apa, care acoperise poteca. Am inteles ca Tale a trecut pe deasupra, noua ni s-a parut prea alunecos, asa ca am trecut de-a dreptul prin apa.
La capatul portiunii ne astepta un salvamontist care ne-a facut niste poze superbe, multumim :)
De aici poteca urca abrupt pe langa raul care spumega intr-o pestera deschisa pe lateral, pana ajungem la izbucul Galbenei, de unde iese raul, unde noi ne continuam urcarea spre Padis. Pana in poiana poteca e greu alergabila, radacini si pietre ude si alunecoase.
Nu fortam desi suntem cam printre ultimii, pentru ca nu suntem nici macar la sfertul traseului.
La Padis am ajuns la ora 2, dupa 8 ore de efort. Era km 41, dar portiunea cea mai tehnica era in spatele nostru. Am depasit fara sa vrem mai multi concurenti care in poiana Padis au luat-o aiurea.
De aici suntem anuntati ca cetatile Radesei sar din schema intrucat sunt pline de copaci doborati (minus 3 km deci), si ca o portiune de padure de dupa 2 km (iarasi plina de doboraturi) va fi inlocuita cu o portiune de asfalt + forestier. Doru nu aude si cum alerga in fata noastra il vad ca intra in padure. Degeaba l-am strigat, dus a fost si s-a distrat cu copacii de unul singur :)))
La PA Padis mi-am schimbat sosetele si am mancat pana nu a mai intrat nimic in mine, plecand evident cu mancare in mana. De aici am alergat destul de mult, pana aproape de urmatorul PA, mutat la intrarea in Cetatile Radesei (trebuia sa fie la saua Cumpanatel), unde suntem informati ca si bucla de 14 km de la Vladeasa a fost scoasa, o alta veste buna, care aducea traseul mai aproape de 100 mile. Se anunta vreme foarte rea pentru la noapte (a fost chiar mai rau) asa ca organizatorii au decis sa nu riste.
Vremea incepe sa se strice, ploaia devine o constanta (acea sa ramana activa pana dimineata) si ne strica privelistea de pe cei 15 km de creasta care urmeaza. Deja procedurile de navigatie sunt bine stabilite. In general Stefan navigheaza cu ajutorul track-ului incarcat in Garminul lui, iar cand are usoare dubii scot si eu telefonul si ma uit pe harta de la Avenza. Functioneaza fara gres si ne gasim drumul peste creasta lata si inierbata.
Incepe sa se intunece, dar si sa ploua mai tare si ajungem la PA Pietrele Albe, de unde pleca bucla spre Vladeasa, din fericire scoasa. Ploua in rafale si e foarte rece. Drumul de creasta intra in padure, unde scapam de vant dar dam de balti imense si mult noroi, dar si de multi copaci doborati. O zona trebuie ocolita pentru ca sunt mult prea multi copaci unii peste altii.
La PA arde un foc vesel, oamenii ne servesc cu mancare si ne reumplu recipientele. Ma napustesc pe slanina si Cola, coprul meu are nevoie de energie ca sa faca fata vremii care ne pune la grea incercare. Suntem uzi la picioare de multe ore si abia asteptam urmatorul dropbag, la PA care urmeaza Rachitele.
Aici ni se alatura definitiv si Doru, si echipa e completa. Avem greutati in gasirea traseului pe coborarea spre cascada Rachitele (Valul Miresei), poteca nu e clara deloc, iar ceasul si telefonele ne ajuta prea putin. Am balaurit un pic pana dam de poteca si coboram. Iar sarim si ocolim copaci doborati, dar macar drumul e clar.
Ne intampina un salvamontist, si ne arata drumul intr-o zona foarte ingusta, si plina de copaci daramati, inclusiv unde trebuie sa coboram 2 m ca sa prindem drumul corect. Noi am avut noroc, altii au umblat 1-2 ore prin noapte acolo pana au gasit drumul.
Bucata de 3-400 m pe care ne conduce este halucinanta si ne ia cam 20-30 min, timp in care sarim, cataram, ne bagam pe dedesuptul a sute si mii de arbori cazuti. Un peisaj apocaliptic, runchiuri ude si alunecoase de toate marimile. In sfarsit trecem si dupa ce-i multumim bunului samaritean dam drumul la alergare ca sa ne incalzim. Nu mai e departe pana la Rachitele, si ne este frig si foame.
Asfaltul e excelent si bagam o viteza buna, desi ne mai oprim si mergem cate 500m. Suntem totusi la jumatea drumului si trebuie sa economisim energie.
Incet-incet luminile localitatii apar si ajungem la caminul cultural unde voluntarii ne asteapta cu supa calda si quinoa, plus saltele si saci de dormit pentru cei care doresc. Nu si noi :)
Dau si de colegul meu de camera Cojo, care a tras destul de tare pana aici, si care se punea la somn. Noi mancam bine si ne schimbam. Cainele postului era cat pe aci sa-l lase pe Stefan fara plasa cu mancare, il alergam toti si pana la urma ii lasam un sandvich. Ma imbrac pentru alergarea de noapte, colanti lungi, bluza de lana de la Merinito peste bluza on/off de la Compressport, pantaloni de ploaie si geaca impermeabila, ambele Inov8.
Am stat destul de mult, dar am plecat uscati si cu chef de scandal. Daca stiam ce urma ....
Drumul urca 2-3 km pe asfalt, apoi face stanga si urca sustinut pe un drum de car pe care il parcug frant de sale, cu capul aproape de genunchi. Eram cam singurul fara bete. ajungem pe creasta dealului Butii, unde gresim nitel traseul si o taiam direct prin iarba mare si uda. Mare greseala suntem iar uzi la picioare. Ajungem in 2 ore la PA, care era format din 2 voluntari care veneau cu masina din Rachitele de fiecare data cand sosea cineva. De aici 14 km de asfalt pana la Belis.
Ce a urmat a fost iadul, cea mai rea perioada a noptii. Ploaie in rafale, frig, alergam zgribuliti pe soseaua pustie. Totul era pustiu, doar noi alergam prin noapte din ce in ce mai infrigurati. La mine efectele frigul se manifestau prin pauze de pipi din ce in ce mai des, cam la 10 min, urmate de sprinturi ca sa-i prind pe colegi din urma. Alternam iar reprizele de mers si alergare, in functie de cum urca si coboara drumul. Ne dam seama ca trebuie sa ne oprim la Belis ca sa ne incalzim pentru ca pierdusem mai toata caldura corporala. Din cate am vorbit ulterior cu ceilalati alergatori, toata lumea a trecut prin momente grele intre 3-7 am. Probabil cel mai rau a fost la Tale, care a prins si lapovita, si care pentru prima data in cariera lui de alergator a fost obligat sa se opreasca pentru 4 ore!!! A fost foarte aproape de hipotermie, noroc cu PA Dobrin, unde a ramas langa foc :)
Apar din noapte si casele care formeaza Belis, si zarim si caminul cultural, unde suntem luati in primire de voluntari, care ne bagam in bucatarie unde umplem orice coltisor de langa plita de haine ude. Hotaram sa dormim 1,5 h (era trecut de 4), dar cand suna ceasul era inca intuneric si ploua in rafale. Avem 2 saci, eu cu Doru impartim unul (ce romantic :D), iar Stefan obtine altul de la unul dintre voluntari. Mai stam juma de ora, si cand ne-am trezit, vin alti 3 alergatori, uzi si rupti, "urmaritorii"nostri si le cedam locurile de la caldura. In cursa asta nu prea a fost competitivitate, am fost colegi si nu adversari.
O veste buna, nu mai ploua asa tare, ne energizeaza si ne imbracam cu hainele jilave, tragem in picioare sosetele calde dar inca ude, si incaltarile care nu s-au uscat de tot. De la dezhidratare (prin urina pierdusem 1-2 l de apa) mi se face rau, dar beau apa si imi revin repede. Mancam ceva si o luam la pas. Una din voluntare, Simona Mititelu (care ii daduse propriul sac de dormit lui Stefan) vine cu noi sa alerge 1-2 km sa se dezmorteasca un pic.
Drumul coboara spre barajul lacului Belis pe asfalt, iar dupa baraj fac stanga, coboara un pic, apoi prinde o poteca pe o costisa defrisata, plina de noroi, pe unde urcam sustinut pana ajungem la partiile de ski ale statiunii Fantanele, de unde pe drumuri de car ajungem la Marisel. Pe drum, traseul trece prin curtea unor oameni, inchidem si deschidem portile, ii salutam si ne vedem de drum :D
Cat pe aci sa ratam PA 12 Marisel, desi avea o ditamai sageata de lemn. Noroc cu Doru care ne atrage atentia ca pe usa scrie ca e punctul de alimentare. De aici avem doar coborare cica spre PA 12 Magura Racatau, unde ma asteptau schimburi si incaltari uscate. Nu stam mult si o luam la .... deal, pentru ca drumul nu coboara, nu inca. Vaile par tare adanci, iar Racatau se ascunde foarte jos, pe la 650-700 m, iar noi suntem la 1500. Halal dealuri, adevarati munti.
Aici bagam ultimele portiuni de alergare, Stefan ne anunta ca de aici mergem, avea niste probleme la un picior. Mai erau 40+ km pana la finis, dar moralul era bun si ne simteam in forma, ma rog, cat de in forma poti a fii dupa 130 km.
Drumul coboara serpuind domol si in vale dam de Racatau, unde la caminul cultural (unde altundeva) ne asteptau voluntarii cu mancare calda si dropbag-uri.
Sunt singurul care se schimba, si mi dau seama de ce imi era frig, pufoaica era uda. In afara de un tricou uscat, ciorapi si Ultraraptorii, bluzele erau ude/umede. Ma gandesc un pic si aleg sa iau peste tricou bluza de lana si peste direct foita de ploaie. Asa aveam sa intampin vremea rece de sus si a fost ok. Las restul in dropbag, bag iarna slana, cascaval, saraturi, jeleuri si plec cu un sandvich in mana.
De aici am reusit sa ne ratacim un pic din neatentie, am ratat un pod, dar am traversat in amonte si am reintrat rapid in traseu. Drumul urca vartos pe un drum forestier ingust, mai mult un drum de car. A urmat dupa cativa km o alta ratacire. La un moment dat ne dam seama ca drumul nostru e mai sus, dar pe harta apar 2 drumuri de car care ne duc in traseul corect ocolind un varf impadurit pe celalalt versant. Poate am scurtat un pic, dar a fost mai abrupt si ne-am incalzit. Urcarea pe care ne aflam avea 900 m pana la urmatorul PA, casele Dobrin. Ne intoarcem la 1500/1600, unde urma sa ramanem pentru restul traseului.
Am ajuns la PA Dobrin care era intr-o casuta de lemn unde gazdele facusera un foc viu si era foarte cald. Stefan intra si iese imediat, eu intru, dau pe gat un pahar de apa, le explic la gazde ca daca stam nu mai plecam, imi cer scuze si plecam in ploaie. Sper ca nu s-au suparat, dar daca ramaneam mai mult am fi avut probleme cand am fi iesit afara in frig.
De acolo traseul urca si coboara domol pana la urmatorul PA, la Tina, unde un voluntar solitar ne astepta intr-o alta casuta de lemn. Din fericire nu facuse focul, asa ca am stat catea minute sa mancam.
De aici mai aveam doar 21 km, dar pana la urmatorul PA era o portiune de podis inalt unde urma sa ne prinda noaptea si unde navigatia va fi o problema. Ne luam ramas bun de la voluntar si ii dam bice. Cat timp drumul e clar scoatem un ritm bun, dar in zona de la Piatra Grosilor, pasul Pislop Muntele Mare nu mai e padure, un fel de podis/creasta foarte lata, iar traseul de pe GPS nu corespunde la metru ca pana acolo cu poteca. Navigam cu ceasul si Avenza si ne descurcam.
Dam si de vreo 2 turme, dar ciobanii sunt atenti si caini nu-s asa agresivi ca la noi. Ciobanii stiau cine suntem si ne indruma in directia cea buna. Din pacate ceata si noaptea care se lasa ne fac munca mai grea. ne ratacim un pic, si trebuie sa balaurim un pic ca sa reintram in traseu.
Aici decidem sa ne bazam mai mult pe instinctele noastre de orientare si sa tinem cu orice pret poteca foarte usor de pierdut cu banda rosie. Trec in frunte si adulmec dupa semn ca un caine de vanatoare. In spatele meu Stefan ma verifica din cand in cand pe ceas, iar Doru are Avenza la indemana. Ne descurcam bine si inaintam in noapte. PA nu poate fi departe. Nu mai ploua si pana la urma vedem luminita rosie clipocitoare si apoi si focul voluntarilor. Mancam o supa fierbinte, mai avem doar 7 km!
Teoretic trebuia sa fie doar coborare, dar dupa 1 km de coborare, forestierul urca destul de sustinut spre varful sub care e statiunea muntele Baisoarei. Macar am scapat de orientare si doboraturi.
Stefan se tine mai greu dupa noi, laba piciorului drept refuza sa mai coopereze.
Apar partii de ski, bucati de asfalt, vile, pensiuni, dar statiune nu si nu.
In sfarsit apar luminile de la Skiland si imediat o larma teribila de strigate, talangi, fluiere, comitetul de primire destul de numeros ne vazusem. Am trecut de mana linia de finis dupa mai mult de 40 de ore de efort!
Gazdele de la Skiland ne asteptau cu sarmale, palinca, visinata si cazare gratis pentru finiseri. Faina surpriza si fain loc. Vi-l recomand calduros.
Stiam ca am ajuns in grupul al treilea, asa ca am fost surprims ca am urcat pe podium pe locul 2 la grupa de varsta 40+. Intre altele am castigat si o participare la un ultra in Portugalia Caminhos de Tejo 2018 si un vaucher de 150 lei la www.360sport.ro.
Cateva concluzii dupa cursa;
Organizarea a fost excelenta, chiar daca nu am avut traseu marcat. Ne-am descurcat cu un ceas si cu telefonul (plus baterii externe). Punctele de alimentare au avut de toate, am primit cu o seara inainte o lista cu ce continea fiecare punct in materie de papa. Voluntarii au fost extraordinari, multe multumiri celor care au stat in frig si ploaie ca sa poata alerga 17 nebuni.
Incercarea a fost teribila mai ales din cauza vremii ca de sfarsit de noiembrie. Eu nu-s deloc un sensibila la frig, dar sambata am avut colanti lungi si pantaloni de ploaie permanent pe mine. E pt prima data cand mi-a fost asa frig :). Nu e un concurs usor, este o adevarata aventura pentru cei puternici. Sunt sigur ca la anul vor fi mult mai multi la start, tocmai pentru ca e cea mai grea cursa de la noi.
Ne vedem la anul? :)
Aferim, Dinule, esti un EROU!!
RăspundețiȘtergeremultumesc, dar nu-i asa. poate nitel supravietuitor :)
Ștergere