La vale

In noaptea asta am dormit prost, m-au trezit mereu rafalele de vant care veneau la intervale neregulate peste noi. Cortul meu din fericire este facut pentru asa ceva, dar tot aveam oaresce emotii. La un moment dat imi dau seama ca spatiul de deasupra capului este mai mic decat trebuia, dimineata am vazut ca vantul a reusit sa rasuceasca unul din cele 2 bete ale cortului. Tinta de sambata, Oanoukrim, parea din ce in ce mai departe in conditiile astea.
Diminata a venit in aceasi conditii, si era exclus sa incercam varful pe vant asa puternic, tinand cont ca pasajele finale sunt foarte expuse. Muntele va ramane tot acolo, o sa mai fie ocazii. De altfel nimeni n-a plecat spre varf in dimineata aceea, fie el Toubkal sau Oanoukrim.

Spre Toubkal

Dimineata de vineri ne-am trezit destul de greu si ne-am miscat si mai greu. Cum aveam in fata o ascensiune de 4-5 ore ne-am lalait cu sculatul, stransul bagajelor si al corturilor, facut ceai si mancare, etc pana pe la vreo 9. Am strans totul si am lasat rucsacii mari la CAF, ca sa nu avem emotii ca ne ia cineva calabalacul.

Primul munte

In dimineata de joi am plecat cu masina spre Imlil, unde am ajuns pe la 10 jumate dimineata. Aici trebuia sa gasim butelii pentru primusul supravietuitor, banale butelii cu gaz, pe care le poti gasi peste tot. Am gasit butelii intradevar, dar absolut toate aveau alt tip de filet decat cel de la primusul lui Luci. Pana la urma ne-am resemnat si am cumparat un cap de primus care sa se potriveasca cu filetul buteliilor de acolo (25 Euro). Am mai luat si cateva sticle de apa si eram gata sa plecam spre refugiul Toubkal. Cu apa si mancarea rucsacii nostri aveau cam 25-30 de kilograme si aveam drum de 5-6 ore in fata noastra. Am pornit la drum, dar ne-am dat seama repede ca nu avea rost sa ne chinuim, cand aveam o varianta mult mai buna la indeamana. Concret, sa inchiriem 2 catari costa cam 20 de Euro, adica 5 Euro de caciula. Asa ajungeam repede si fara sa ne rupem spatele la refugiu, si eram fresh pentru a doua zi, cand aveam in program sa urcam pe varf.

 La Imlil, asezand rucsacii pe catari (am scris bine Ileana?)

Spre Marakkesh

In sfarsit a venit si ziua plecarii, marti 23 februarie 2010. Ziua a trecut repede cu facut bagaje, scris pe blog si mailuri de final, si ultimele cumparaturi, maruntisuri mai ales, restul fiind procurat din vreme. Pe la 6 am plecat spre Luci, unde vom cantari bagajele si distribui greutatea, asa incat sa nu avem probleme cu Wizz Air. Acolo am constatat ca Ileana nu vine, dar si-a trimis bagajul ca sa fie aranjat. In frenezia si entuziasmul plecarii ne-am pierdut si bruma de creier pe care o aveam, asa incat un primus si un cort au ajuns in 2 bagaje de mana, cu finalul previzibil pe care il intuiti deja.

Ajungem noi pe Baneasa, vine intr-un final si Ileana si la scanarea bagajelor problem, nu vor sa lase sa treaca cortul, decat daca il bagam la cala si deloc primusul meu Colman pe benzina. Daca cortul a reusit sa ajunga singur in cala, primusul a trebuit sa-l abandonam la niste prieteni ai Ilenei, care din fericire nu plecasera inca.

Ok, am decolat in cele din urma, ca sa avem aceeasi surpriza pe Baraja, la Madrid. Se pare ca foarte vigilentilor vamesi romani le-a scapat faptul ca intre cele 2 tende erau pitite frumos cuiele de la cortul meu, asa ca a trebuit sa le abandonam la Madrid, cu speranta ca vom gasi altele in Maroc. Daca nu, vom improviza la fata locului.

Maroc – cum a inceput

Tura in muntii Atlas a fost ideea Ilenei (Ileana Muica, o alpinista de buzunar, dar de nadejde, Duhul din Lampa :D) si pentru mine totul a pornit de la un telefon dat inainte de Craciun. Dupa primele cuvinte am fost nitel sceptic, dar cand am aflat cat de ieftin e biletul de avion pana la Marakkesh m-am hotarat pe loc. Cred ca Ileana nici n-a crezut initial cand i-am spus rapid ca merg :).
Imediat dupa Revelion (mai exact pe 5 ianuarie 2010) am cumparat impreuna cu ea biletele, 560 RON pe ruta Bucuresti – Madrid cu Wizz Air si Madrid – Marakkesh cu EasyJet, si s-a legat si echipa, completata de Lucian Dinescu si Alexandru Baran. Privind acum in urma, pot spune ca am avut noroc cu o echipa foarte buna, cu coechipieri excelenti cu care sper sa mai ies si la alti munti frumosi.
In Maroc nu e nevoie de viza, asa ca tot ce a mai ramas a fost de adunat si sortat echipamentul, ca sa nu depasim limita de greutate de la Wizz Air (15 kg la cala si 10 kg pentru bagajul de mana) si stabilit ce ne trebuie.
Am fi vrut sa facem ceva mai tehnic acolo, dar fiarele cantaresc foarte greu si kilele suplimentare sunt destul de scumpe, asa ca ne hotaram sa luam doar coltari si un piolet de tura fiecare (absolut indispensabil), o semicoarda, hamuri, multe anouri si cam atat. Evident corturi, 2 primusuri si tot calabalacul inevitabil pentru o astfel de tura. Mancare vom cumpara de acolo, e mai ieftina ca la noi si gasesti cam de toate. Singura exceptie au constituit-o 2 bucati zdravene de slana, indispensabile pentru niste alpinisti sanatosi pe munte iarna :)).
Ne hotaram sa incercam varfurile Jebel Toubkal, acoperisul Africii de Nord, 4147 m, Ouanoukrim, 4089 m si un varf nitel mai tehnic, Angour, 3616 m. Pe Toubkal si Ouanoukrim sigur au mai fost romani, pe Angour nu stim, dar asta conteaza mai putin, important e sa ne simtim noi bine ;).
Buuun, zis si facut, timpul a trecut repede si vine si ziua plecarii.

Va urma

La inceput

Am creat blogul asta ca sa pot scrie si pune poze despre tura de munte din Maroc, si ca sa nu amestec postarile cu cele tehnice de pe blogul despre drepturi de autor. O sa incep in seara asta un foileton despre tura din Maroc, in muntii Atlas, ca sa nu pun o singura postare kilometrica si de zeci de poze. O sa vorbim si de alti munti pe masura ce apar ei in peisaj. Enjoy :)

                                                       Sa-i dam drumul, Inshallah