Spre Toubkal

Dimineata de vineri ne-am trezit destul de greu si ne-am miscat si mai greu. Cum aveam in fata o ascensiune de 4-5 ore ne-am lalait cu sculatul, stransul bagajelor si al corturilor, facut ceai si mancare, etc pana pe la vreo 9. Am strans totul si am lasat rucsacii mari la CAF, ca sa nu avem emotii ca ne ia cineva calabalacul.

In sfarsit am terminat si o luam in sus pe vale, ca dupa 200 de m sa facem stanga si sa urcam pe o vale abrupta si foarte lata, care se vede foarte bine de langa refugiu. Drumul o tine drept in sus si noi serpuim pe urmele lasate din belsug de cei care fusesera mai harnici decat noi si care plecasera mai de dimineata. Deh, le convine, nu aveau nici cort si bagaje de strans si nici de gatit. Ne oprim pe prima spinare pentru poze si admirat peisajul, mai ales refugiul care se afla exact sub noi si se vede foarte bine.

                                   La deal. Refugiul vazut de sus

Deja imi dau seama ca stau mai prost cu conditia fizica decat colegii mei: Luci si Alex merg foarte bine, Ileana se tine aproape de ei, eu raman mereu in urma, urc in ritmul meu si ma tin aproape sacrificand cea mai mare parte a timpului de pauza. Valea alterneaza portiuni foarte abrupte cu pasaje de fals plat unde poti sa-ti mai tragi rasuflarea. Desi e destul de tarziu, zapada este destul de inghetata si merita sa ne pastram coltarii in picioare. Vantul incepe sa ne dea semne de viata, bate tare cu rafale care se succed cu perioade de acalmie totala. N-am mai intalnit vant ca in Atlas: acum e liniste, iar peste 10 secunde vin pe neasteptate rafale puternice care te dau jos de pe picioare. Deja am castigat destul de multa altitudine si se vede din ce in ce mai bine varful. In dreapta noastra urca acea creasta pe care se afla traseul pe care vroiam sa-l urcam initial, dar care ne este inaccesibil fara scule.

Ajungem intr-un fel de sea, unde se termina valea si de unde incepe ascensiunea varfului propriu-zis. Aici facem o pauza de masa si atacam proviziile de slana romaneasca si ceapa marocana, care merg de minune impreuna. Globalizarea bat-o vina! :) Tot aici ne dam jos si coltarii, pentru ca muntele este destul de curat, un grohotis mult mai fin decat al nostru si de culoare rosiatica.
De aici mai este o ora pana sus, pe o panta destul de urata, care devina stancoasa abia spre varf. Zis si facut: ajungem pe varf, fiecare cat de rapid il tine fizicul, conform graficului prezentat mai sus.
De aici totul e istorie - poze, ceai fierbinte, poze si iar poze, pana ce vantul incepe sa ne aminteasca ca stam de cam multa vreme acolo. De pe varf se vedea superb Oanoukrim, tinta nr 2 a turei, pe care decidem sa-l incercam a doua zi.

 

De aici o luam la vale pe o crestulita spre valea pe care am urcat, ca sa nu ne mai belim picioarele prin grohotis si sa coboram la vale. Desi zapada se mai inmuiase am coborat rapid si fara probleme la corturi, cu inevitabilele pauze pentru poze.
Intre timp vantul devenea din ce in ce mai puternic. Noi nu ne ingrijoram inca, mai ales ca cerul era senin. Ajunsi la corturi am petrecut seara cu gatitul, pusul corturilor si pregatirea lor ca sa reziste pentru vantoasa care se anunta peste noapte. Al meu, care isi daduse cuiele obol vamesilor spanioli, era ancorat foarte solid cu 4 pioleti de tura si segmentele a 2 bete de tura, asa ca nu aveam emotii.