Eroul meu...

Acesta nu este un articol despre o cursa ori despre alergare in sine, ci despre noi toti, despre ce am invatat din comunitatea alergatorilor.

The good…the bad…the ugly…

In ultima vreme sunt tot felul de polemici si discutii, unele foarte utile, altele chiar redundante si imi pare ca pierdem putin  din vedere esentialul.

Poate reusim sa mai schimbam putin perspectiva, cu riscul de acuze de idealism sau optimism si etc…

        Concursurile 

Sunt atatea discutii despre organizare atat pro cat si contra, nu ma intelegeti gresit e bine sa existe pareri variate pentru ca toti suntem diferiti, avem asteptari si standarde diferite, de aceea la un concurs e aproape imposibil sa fie toata lumea multumita de modelul si culorile tricoului sau al medaliei de tipul mesei oferite, etc.

Ceea ce ar fi discutabil este modul in care punem problema: ce ar fi daca data viitoare inainte sa te agiti ori sa bombani si sa acuzi, poate reusesti sa zici organizatorului in primul rand un Multumesc pentru eforturile depuse, iar apoi un uite ce mi-ar fi placut sa avem si ce poate reusiti sa includeti in editiile urmatoare.

Nu inseamna ca trebuie sa ascundem nemultumirile de la un concurs sub pres, pentru ca meritam cu totii curse din ce in ce mai bune, insa asta cumva cade in responsabilitatea tuturor!

        Alergatorii  

Numarul alergatorilor este in continua crestere si asta cred ca ne bucura pe toti foarte mult.

Incurajarea la miscare este un trend deja, cu totii o promovam si o apreciem, ne indemnam sa alergam sa si alergam mai mult si curse mai dificile. Aceste incurajari insa trebuie facute in mod RESPONSABIL!

Efectul de turma uneori isi face simtita prezenta si poate deveni tentant sa te incrii la o cursa pentru care nu esti suficient de antrenat ori pregatit.

Noi, amatorii cel putin, inca experimentam, incercam, cerem sfaturi si pareri, facem greseli si cu totii folosim expresia “Vrem sa ne depasim limitele!”. Ah… dar nu conteaza oare si cum depasim aceste limite?

Am vazut diverse postari si comentarii si acum pun intrebarile:

• Crezi ca cel care te incurajeaza sa faceti un maraton montan dificil dupa ce tu ai abia cateva curse de 10 km, crede in puterile tale sau e doar inconstient?
• Crezi ca cel care iti da un sfat sa renunti la o cursa cand esti accidentat e doar un hater sau un om care poate a facut greseala asta in trecut si iti vrea binele?

Trebuie cumva sa existe o delimitare de la curaj la inconstienta! Trebuie sa stim in ce ne bagam si cum! Nu iti vindeca atacurile de panica ori invinge teama de inaltime intr-o cursa montana unde stiai dinainte traseul si expunerea! 

Pe munte e frumos, e magic, e tot ce vrei, insa tot acolo se moare! Punct! Cu atat mai mare e riscul intr-o cursa, unde pui in pericol viata si sanatatea atata a ta cat si a altora, ori constiinta organizatorilor!

Nu e nimic rusinos in a renunta la o cursa sau in a recunoaste ca poate nu erai inca suficient de pregatit. Curse vor mai fi, multe si frumoase speram, sanatatea insa este cea mai importanta!

Oh...but the beauty....

Dincolo de toate discutiile, nu trebuie sa pierdem din vedere esentialul: suntem aici pentru ca iubim alergarea! Suntem aici pentru ca din varii motive, intr-o zi ne-am luat incaltarile sport in picioare si am inceput sa alergam!

Ce este placut  in aceste grupuri de alergatori este ca poti oricand cere pareri si sfaturi si toate lumea se inghesuie sa te ajute.

Ce apreciez este ca in ciuda discutiilor uneori contradictorii si a parerilor diferite, ne intalnim cu totii cu zambetul pe buze fara reticente.

Ce este frumos, este ca noi simpli amatori putem gasi cai sa transformam kilometri alergati in ajutor financiar pentru cei ce au nevoie.

Cu exceptia poate acelor extraterestri ce ne uimesc la curse, alergam in concurenta in primul rand cu noi insine, iar la final, ce vrei sa iti amintesti? Din ce pahare ai baut pe traseu, ori de frumusetea lui pe care ai datoria sa o pastrezi cu sfintenie? Sa mai zic de minunatiile de peisaje, cand dupa urcari mai mult sau mai putin grele, coborari ce te fac sa te intrebi daca mai ai genunchi, tot efortul ne este rasplatit?

Cand ajungi la finalul cursei, te vei gandi la forma medaliei, ori la zambetele, bucuria, transpiratia, frigul, caldura, munca pe care ai depus-o, toate pentru acel minunat sentiment pe care il ai cand treci linia de sosire?

Cand scoti tricoul din dulap si iti vine sa il porti cu mandrie prin oras e doar datorita designului, sau amintindu-ti sudoarea, juliturile, noroiul, lacrimile, fericirea ca ai parcurs acea cursa?

Astazi, va multumesc si ma plec in fata tuturor:

• Tie, care ai ignorat descurajarile celor din jur: cu “ce iti trebuie alergare?” si iesi astazi  la alergare indiferent de vreme;

•  Tie, care iti inchei sireturile cu emotii pentru prima ta alergare de 5k;
• Voua care iesiti cu mic cu mare la alergare;

•  Voua, cei care va pregatiti atent echipamentul si asteptati mereu cu inima la gura si un zambet imens pe buze numaratoarea inversa prin care intrati poate chiar in cursa voastra cea mai lunga;

• Voua, cei care ati plecat capul si ati suferit cand ati renuntat la o cursa ori ati avut taria de a recunoaste ca este peste puterile voastre din acel moment;

• Voua dragi “nebuni” ce porniti neinficati si terminati cu bucurie un ultramaraton cucerindu-ne prin curajul si puterea voastra;

-         

• Voua, cei ce faceti din asta o performanta…nu exista cuvinte suficiente de apreciere;

• Tie, ce strangi din dinti si te tii de masa la sedintele de fizioterapie sau muncesti pentru recuperare visand la urmatoarea cursa de macar 10 kilometri (mai rezista putin, va fi bine)

• Voua, organizatori cu rabdare infinita, nopti nedormite, timp sacrificat, care gasiti puterea sa zambiti indiferent de situatie;

Foto: Mihaela Ardei

• Voua, voluntari minunati, care va oferiti din timpul vostru liber,cei care va bronzati cu dungi ori va frecati mainile sa le incalziti ca sa ne asteptati pe traseu tot cu voie buna;

•         Voua, fotografi agili ce va contorsionati si chinuiti in diverse pozitii ca noi sa avem o amintire;

Foto: Razvan Novac

Foto: Anton Marius

•          Voua, cei care asteptati pe cei dragi (chiar daca uneori nu ne intelegeti "nebunia", cu ochii pe telefoane, check-pointuri pe traseu si la finish cu emotii, griji, imbratisari si bucurie;

• Voua, cei care iesiti sa incurajati pe traseu sau va incurajati si sprijiniti reciproc (nu aveti idee cat conteaza).

Foto: Radu Diaconescu

-        

      Va consider pe toti niste eroi! Nu, expresia nu este exagerata! Sunteti cu totii deosebiti si minunati!!!  

      Tie, care ai crezut in mine si in fortele mele mai mult decat am crezut chiar eu: Tu esti eroul meu!

La sfarsitul zilei, cu bune si rele, comunitatea alergatorilor are un potential extraordinar de crestere si dezvoltare in cele mai frumoase moduri. Putem face asta impreuna, fiecare contribuind in orice mod poate, e o responsabilitate ce o avem cu totii.

Da, ati vazut bine, e datoria tuturor: organizatori, alergatori, voluntari, fotografi si apartinatori, noi toti ne putem uni fortele sa facem lucrurile mai bine, totul va fi mai frumos si experientele noastre mult mai placute.

Este cu atat mai usor de realizat cand v-am vazut la fiecare cursa (si am observat si mai mult prin obiectivul aparatului foto) cum va stralucesc ochii si aveti un mare zambet pe fata, pentru ca faceti ceea ce va place!

Draga alergatorule: pregateste echipamentul, leaga sireturile si zambeste! Avem multi kilometri de parcurs! Si sper ca vor fi minunati!

La alergatorul nemultumit

Suna a nume de carciuma nu-i asa? Ar putea fi o idee de afaceri pentru cineva mai intreprinzator, sa deschida o bodega unde alergatorii nemultumiti de organizatori si curse se pot aduna sa-si face public oful. Ziceti ca s-a inventat deja? .... A da, se numeste Facebook :)))


Raman mereu uimit despre cat de nemultumit si carcotas poate fi alergatorul roman, sau poate doar o mica parte a grupului, mica dar vocala. Etern nemultumit, nu este niciodata satisfacut si are mereu ceva de comentat si carcotit.

Recent am fost ca alergator, voluntar sau spectator la cateva curse din cele foarte bine organizate, 7500, 2x2 si Ciucas X3. Am auzit si am citit destule critici care mi se par cel putin superficiale, a unor elemente periferice, care nu au legatura cu cursa in sine.

Nu o sa nominalizez persoane, nu-mi doresc sa inalt stalpi ai imfamiei, dar mi se pare aiurea sa aud atatea carcoteli despre berea care nu a mai ajuns de la Zaganu. Organizatorii au primit sponsorizare 10 butoaie de la farbica Zaganu, o fabrica mica care produce o bere buna. Evident ca nu a ajuns pentru 1400 de alergatori. Draga alergatorule de la semi si maraton, tu macar ai avut o sansa sa prinzi bere, noi amarastenii de la ultra nu am avut absolut nici o sansa, poate cu exceptia lui Robert Hajnal (ala nu se pune, omul e anormal de rapid :D). Altcineva s-a plans de paste, unele foarte apreciate de restul. Cat despre bere, daca s-a terminat, o bere proaspata costa intre 5-10 lei si se gaseste pe toate drumurile, inclusiv la Cheia. Ai avut bani sa participi la concurs, ai bani si de o bere fara ca asta sa se transforme intr-o tragedie.

Pentru mine diferenta intre o organizare buna si una proasta o fac marcarea traseului, organizarea punctelor de control si alimentare, elementele de siguranta (salvamont, salvari, oameni pregatiti sa intervina si cu competente medicale asa cum au avut la baraj - multumesc inca o data Romeo Manciu), organizarea de la start-finish, kitul, pretul taxei de inscriere raportat la ce primim. In rest sunt amanunte care desi dau un plus de savoare nu fac diferenta.

Alte carcoteli au fost legate de frecventa punctelor de hidratare, pe un traseu plin de fantani. Totusi sa alergi 15 km pe munte fara surse de apa nu este ceva deplasat. Din acest motiv sunt obligatorii bidoane/centuri/rucsaci de hidratare. Stii ca esti mai lent, mai baga un bidon in rucsac. La Ciucas Alexandra State a explicat foarte clar de ce nu sunt puncte cu apa mai dese. Din cauza ca s-ar pierde punctele pentru UTMB. Nimeni nu-si doreste asta, mai ales cand Ciucas Ultra este cea mai sigura sursa de puncte.

Multi se plang si de echipamentul obligatoriu impus de organizatori. Oare de ce e nevoie de foita, de folie de supravietuire, de haine groase pe munte? Unii au capatat raspunsul la intrebarea aceasta la Ecomaratonul de anul acesta cand am alergat in maiou pe ninsoare. Ce bine mi-ar fi prins o foita :)))

Draga alergatorule, invata sa apreciezi mai bine munca organizatorilor de concursuri. Cu cateva exceptii oamenii fac asta in timpul liber, in dauna timpului alocat familiei si vietii personale. Nici vorba sa faca profit, iar eventualele sume care le raman nu compenseaza deloc miile de ore alocate organizarii, noptile nedormite si nervii consumati.

Haideti sa invatam sa apreciam lucrurile bune si sa nu vedem doar partea mica si goala a unui pahar plin pana la buza


Va saluta alergatorul 6 fingers, din care au participat la scrierea acestui articol maxim 3. Mai am aproape 3 saptamani cu mana dreapta stransa intr-o orteza, rezultat al celei mai stupide trante din viata mea. Aici chiar ar fi de carcotit la adresa organizatorilor care au lasat acel smoc de iarba in mod intentionat, numai bine sa se impiedice tontii ca mine cu aere de alergatori de ultra :))

Ciucas X3 Ultra - Placere si durere

Scriu articolul acesta la cateva ora dupa ce m-am intors de la ortoped. Am fost si ieri, dar (am fost la Medicover unde am abonament prin contractul de munca, nu am avut chef sa stau la coada la stat)  aseara nu era nici un ortoped disponibil. M-a adus nitel cu picioarele pe pamant, sa ma invat minte sa-mi pun singur diagnosticul. Dar sa o luam cu inceputul :)

Dupa Olympos Maraton, si dusul rece incasat acolo, amanunte aici, am luat o pauza de 2 luni in care am reusit sa nu ma inscriu la nici un concurs, oricat de multe tentatii au fost. In schimb m-am antrenat foarte bine, cel mai bine de cand alerg. Dar despre asta o sa vorbesc intr-un articol separat, pentru ca subiectul merita mai mult decat 2 randuri.

A trecut greu timpul, dar cu folos, pentru ca veneam la Ciucas cu vreo 600 km de antrenamente de la ultimul concurs si ceva diferenta de nivel. Cu o saptamana inainte am fost si intr-o tura scurta in Alpi (despre care nu am apucat inca sa scriu) in care am urcat pe Matterhorn. Organismul meu era adaptat la altitudine, deci sangele meu cara mai mult oxigen. Probabil m-a ajutat.

Cu 2 saptamani inainte Toro Tibi mi-a facut bucuria sa ma anunte ca vine si el, asa ca refaceam o echipa care s-a dovedit de succes cam oriunde unde am alergat impreuna. Am convenit sa ne impartim traseul, el va fi locomotiva pana la barajul Maneciu, iar eu il voi tracta pe ultimii 45 de km, cei mai grei. Ne-a iesit de minune!

Am ajuns in tara dupa tura din Alpi cu 6 zile inainte de start, zile care au trecut foarte repede. Cine a alergat ultra stie cate detalii trebuie puse la punct, planul de alimentare, echipamentul, socotelile pentru diversele bucati cu probleme, etc. Urma sa folosesc pentru prima data vesta de alergare de la Camp, achizitionata in Aosta. In picioare am avut La Sportiva Bushido pana la barajul Maneciu (km 60) si Ultraraptorii pentru final, cand teoretic eram mai obosit si mai lent.

Am avut foarte multe geluri de la Sponser, batoane, orez cu lapte si cate 3 sandvich-uri pentru fiecare jumatate din traseu. Mai aveam si 2 activatoare, 1 magneziu, 2 amino si 2 L-Carnitine, jumatate cu mine, jumatate in drop-bagul de la baraj. Frontala de la Decathlon si betele de alergare

Anul acesta am beneficiat de o inscriere gratuita de la Mihai Cristea (multumesc bro) cu care am alergat la Olympos. Inca nu am apucat sa-ti dau berea cuvenita, dar n-au intrat zilele in sac.

Am ajuns seara la Cheia si am intrat rapid in atmosfera speciala. Batrana sala de sport din Cheia mustea de energie si voie buna. Inauntru lucrurile erau organizate brici. Am apreciat mereu la Ciucas X3 amabilitatea, competenta si deschiderea organizatorilor. Singurul concurs cu kit pe care il poti customiza, dona, schimba, etc dupa cum iti doreste inima, un model pentru concurenta. Poti plati si o suma minima, decenta, dar poti sa-ti iei si produsul dorit la un pret foarte bun. Poti sa le scrii/sa-i suni oricand, iar Alexandra (care vineri seara era absolut peste tot, cu zambetul pe buze desi aveam un milion de treburi de facut), Ruxandra, Corina sau oricine altcineva din echipa iti dadea un raspuns amabil. Jos palaria

Dimineata am ajuns din vreme la start. Ador acea jumatate de ora inainte de start, parca trece mereu atata de repede. Energia, trepidatia, emotiile startului, ceva ce trebuie sa traiti ca sa intelegeti.

Startul se da la 6 dimineata, asadar vom pleca la lumina frontalelor. Ultimele minute se scurg in bataia tobelor si plecam in forta avand 105 km in fata noastra.

Tibi ma duce repede si inaintam in forta. Din pacate betele pe care le luasem pentru el s-au dovedit a avea o defectiune, asa ca a trebuti sa le lasam la primul CP. Nu a fost sa fie o zi pentru bete, dupa cum veti citi mai departe.

Toate traseele (semimaraton, maraton si ultra) sunt comune pe primii km, iar dupa 4 km maratonul si ultra fac dreapta si se lasa in viteza spre Valea Stanii, unde avem alimentare si urcam in culma care duce la Tabla Butii (pe unde urma sa venim seara, dupa multe ore), ca apoi sa ne lasam iar in Valea Stanii, unde mergem prin cheile secate. Inaintam bine, avem un ritm bun si ne simtim foarte bine.

Avem vreo 2 ore de la start si pe mine ma apuca foamea, asa ca bag pe urcare un sandvich (luasem deja 2 geluri dar nu a fost suficient) si desfac betele. Avea sa se dovedeasca o greseala care imi outea incheia prematur cursa.

Eram in fruntea micii noastre echipe si mai aveam cam 100 m pana la cabana Ciucas, intr-un loc unde stau de obicei fotografii, asa ca alergam cu ochii dupa ei. Aveam cate un bat in fiecare mana, tinute pe la jumate, ca pe urcarile care au si bucati de plat. Nu am fost atent si m-am impiedicat de un smoc de iarba, am dat cu fizicul de pamant mai intai cu genunchiul drept (o rana frumoasa si maricica, care arata spectaculos dar nu era nimic grav) iar apoi cu pumnul drept in care tineam batul. Am simtit o durere puternica in palma, care s-a estompat destul de repede, in schimb toata mana s-a umflat destul de repede. La radiografia de azi s-a dovedit a fi o fractura la un metacarpian. Era km 23 si mai aveam aproximativ 80 de km. Oare daca stiam as fi continuat? Probabil ca da, dar cu siguranta organizatorii m-ar fi oprit din cursa. Trebuie mentionata excelenta organizare a echipei Alexandra&Dragos&team. Toate posturile erau legate ori prin telefon sau statii de emisie, si eu am fost urmarit atent ca sa vada daca pot continua in conditii de siguranta. Se stie ca ultramaratonistii aflati in cursa sunt cam grei de cap si neatenti la siguranta lor :)

Am rugat un voluntar sa-mi toarne niste apa peste genunchiul ranit, am mancat ceva si am luat-o la deal spre varful Ciucas. Aproape imediat am observat ca nu pot strange batul in pumnul drept, il tineam practic cu 2 degete usurel, nici vorba sa ma imping puternic, asa ca betele erau cam inutile. Nu am mai pierdut vremea sa le strangem pana pe varf, care varf a venit foarte repede, semn ca am mers binisor. Pe drum spre varf am dat de Irina si Cornel de la Fisheye, care m-au pozat pe toate partile cu genunchi cu tot :))

De pe varf ne-am lansat intr-o coborare rapida spre pasul Bratocea, km 30 pe harta (ceasul meu arata 32) unde aveam iar punct de alimentare. Aici am intrebat daca aveau cumva un antiinflamator si i-am rugat sa-mi puna un bandaj care sa-mi tina palma mai strans (aveam un pic de dureri). Dupa ce am plecat am observat ca un gel a facut poc in buzunarul vestei (de la cazatura probabil) si imi naclaise maieul exact unde imi placea mie sa-mi pun mainile in sold pe urcari. neplacut dar nu un capat de tara, asa ca i-am dat inainte. L-am rugat pe Tibi sa le transmita la fete (care urmau sa ne astepte la baraj) sa-mi aduca un antiinflamator.

De aici lasam in urma Ciucasul si treceam in muntii Grohotis, culmi golase inierbate care nu au pic de grohotis :)). Mai trec cativa km si un sandvich impartit cu Tibi cand observ o scadere a energiei, lucru care ma ingrijoreaza pentru ca era km 37 si mai aveam mult pana la finish. Mi-e mai greu sa ma tin dupa Tibi care se simte foarte bine, asa ca trebuie sa ma astepte de cateva ori. In varf la CP eram ca intr-o ceata, asa ca nu l-am recunoscut pe Catalin Toda care facea de straja sus si ne umple sticlele cu apa.

Din fericire nu e prea cald, sorele  acoperit din cand in cand cu nori, bate vantul asa ca avem conditii bune de alergare. Traseul urca si coboara pe creasta foarte lata a muntilor Grohotis, si reusim sa alergam cea mai mare parte. De la CP 8 vf Ulitele o cotim spre stana Nebunu, unde ajungem dupa cateva urcari si coborari abrupte. Traseul de aici pana la baraj e surprinzator de accidentat si dificil, vand si vreo 2 urcari brutale. La una urcam in sir indian mai multi ulrasi, ca sa ne lasam toti in iarba pe un tapsan spre varf. Din pacate nu am putut sa ma odihnesc un pic pt ca erau foarte multe muste interesate de genunchiul meu cu sange.

La CP stana Nebunu am dovada ca sunt urmarit atent de voluntari, pentru ca in timp ca stateam pe jos si infulecam, o voluntara simaptica intreaba daca baiatul ranit a fost vazut. Hm, imi dau seama ca e vorba de mine si ridic o mana bandajata si devin repede centrul atentiei. Sunt ok, continui, asa ca ne ridicam si plecam. Dupa vreo 200 m mi se face un pic rau si trebuie sa ma intind 2 minute. Tibi se invarte pe langa mine si nu stie ce sa-mi mai dea :)

Imi revin foarte rapid si plecam mai departe. Din pacate ritmul nu e prea rapid, asa ca ajungem la baraj cu o ora intarziere fata de timpul propus de 10 ore. Am uitat sa spun ca pe traseu ne-am intalnit cu Oana Dragoi si partenerul ei Cristi, cu care am coborat spre baraj. Era cam ora 5.

La CP 10 barajul Maneciu le gasim si pe fete si sunt luat in primire de un voluntar cu pregatire medicala, Romeo Manciu (caruia ii multumesc foarte mult pt ingrijiri), care mi-a spalat si dezinfectat genunchiul si mi-a aplicat un bandaj foarte bun pe palma dreapta. Initial nu prea a vrut sa ma lase sa continui, dar i-am demonstrat ca imi misc toate degetele si am trecut si testul cu starnsul de mana destul de concludent. Intre timp Luiza ma aproviziona cu mancare si bautura (plus un Ketonal), am refacut proviziile din vesta si aveam iar chef de alergare auzind ca am voie sa termin traseul. Probabil si din cauza asta am alergat prost pe ultima bucata, pentru ca imi era frica sa nu ma opreasca la baraj.

Am dat pe gat un ultim pahar de cola si ultima inghititura de supa si coliva si eram gata de alergare. Tibi e si el gata de scandal, asa ca dupa jumate de ora (a durat pt ca Romeo mai aveai si alti pacienti) iesim in fuga din curtea unde era CP-ul, in fuga si cu urlete de razboinic lesinat de foame (cam asta a iesit in loc de strigate de lupta) spre mirarea Andreei, care striga dupa noi ca celalalte echipe au mers pe baraj. Nu conta, noi aveam chef de alergat.

Am iesit alt om de la CP 10, energia era iar la cote inalte, parca luasem startul acum asa ca am preluat conducerea si am incaput sa bag material. Rolurile s-au inversat, eu vreau sa alerg tot si Tibi ma mai tempereaza sa mergem pe urcarile mai abrupte.

Inaintea noastra plecasera fetele de pe locurile 3-4, Oana si Monica. De partenerul Oanei dam repede, singur, care ne spune ca Oana s-a activat si a plecat in tromba. Pe Monica o ajungem din urma dupa alte cateva minute si o luam cu noi. Din pacate pentru ea nu a reusit sa se tina de noi prea mult, asa ca o lasam in urma. Am depasit intre 10-15 concurenti pe muntii Tataru, eram ca posedat, nu-mi doream decat sa inghit km. Tibi ma urmeaza fidel asa ca motoarele trag din plin. Il motivez cu ideea ca trebuie sa ajungem la varful lui Crai pe lumina ca sa ma pot orienta (anul trecut am cam balaurit pe noapte si ceata pe bucata de pana la Tabla Butii) pentru ultima bucata de creasta pana la padure.

Am ajuns dupa 2 ore si ceva la vf lui Crai (evident voluntarii ma verifica daca sunt ok) pe ultimele gene de lumina si o gasim si pe Oana, care se lipeste de noi. De aici traseul coboara in general si noi alergam tot. Trecem pe langa mai multe echipe de 2 si 3 oameni (noaptea ultramaratonistii se grupeaza) care merg si carora incerc sa le transfer din energia mea. Stiu din experienta ca incurajarile intre posturi sunt rare si scumpe.

Mi-a prins bine tura de acum 3 saptamani cand facusem bucata prin muntii Tataru in sens invers, asa ca ma orientez foarte usor si pe intuneric, aproape ca nu am nevoie de marcaje. Traseul este excelent marcat cu benzi (unde exista vegetatie), placute fosforescente, spray protocaliu si tarusi cu varf fosforescent. Aproape 160 km de trasee, o munca de Sisif in conditiile in care exista binevoitori care distrug, deci unele portiuni sunt marcate si remarcate de mai multe ori inclusiv in ziua cursei.

Energia e in continuare la maxim, dar bag ceva de mancare si un gel ca sa intretin furnalul. Oana si Tibi vin in spatele meu si periodic ii tin in priza. Sper ca nu m-ati injurat prea mult, dar eu imi doream foarte mult sa termin in 20 de ore si la vf lui Crai mi-am dat seama ca reintrasem in grafic, si ca urma sa terminam in 20 de ore daca alergam tot ce se putea pana la criminala urcare care urma.

Am ajuns la padure si de aici rapid la Poiana Stanii, unde fetele ne asteptau din nou la CP. Primim si cateva poze, dar de data asta stam putin, alimentam si plecam rapid.

De aici incepe celebra urcare in creasta Gropsoarele-Zaganu, probabil cea mai grea de la noi, si este km 90! Dar de aici mai sunt doar 15 km, asa ca intram cu elan pe urcare. Care urcare ne da repede cu muntele in cap, dar nu ne lasam si dam si noi cu ce putem inapoi. Cu ghiarele (doar una la mine) si cu dintii ne tragem in sus si urcam constant. Am facut cam o ora jumate pana sus, unde traseul pringolul alpin e semnalizat cu luminite rosii care clipocesc, imposibil sa te ratacesti.

Sus e racoare dar continuam asa cum suntem ca sa nu ne racim. Nu e frig si nu bate vantul (prea tare) asa ca e ok. De aici tinem creasta in urcare si apoi ne lasam spre cabana Muntele Rosu. Aici am dat-o pe un mers mai rapid pentru siguranta, mai ales ca amandoi imi pareau cam obositi si eram ok cu timpul.

La muntele Rosu nu am stat decat vreo 2 minute, mai aveam 4 km si putin peste jumatate de ora. Kilometrul de coborare mai abrupta a fost in ritm lejer, dar pe fals platul din padure am bagat iar o alergare tapana, si am avut grija sa-i tin in priza (iti eram dator draga Tibi pentru ca ai avut grija de mine prin Grohotisului). Am mai depasit o echipa si apare Cheia.

Finisul este foarte aproape, pot sa-l simt asa cum un cal simte grajdul. Iata vine si linia dreapta inainte de final si alergam ca in primul km. Cred ca am avut sub 5 pe mie pe ultimul km si am trecut linia de finish impreuna, asa cum am mers eu si Tibi tot traseul, si cu Oana (care a terminat pe 3 la fete - foarte tare) pe ultimii 30 de km.

 La final ne asteptau fetele, care ne-au agatat medaliile de gat si care ne-au facut surpriza (Luiza cu resursele ei mereu nebanuite) sa ne astepte cu pizza calda la pensiune.

A doua zi a fost premierea, unde toti finisherii de la ultra au primit un cadou si au impartit podiumul cu vedetele. iar apoi vizita la doctor. Din fericire am voie sa alerg, dar va trebui sa port o orteza pe mana dreapta pentru ca mica mea fractura e un pic deplasata.

Vreau sa le multumesc mai intai echipei de suport (mai ales moral) Luiza&Andreea. Luiza a alergat si ea dimineata la semi, cu un timp excelent de 3:12h, iar apoi ne-a purtat noua de grija :)

Alexandra&Dragos plus echipa de nota 10 de organizatori si voluntari, multumiri si felicitari pentru tot ceea ce faceti. Ciucas X3 creste frumos de la an la an si impune un standard de organizare foarte inalt. Noi apreciam foarte mult munca voastra si v-o dovedim venind din an in an mai multi si mai entuziasti la start. Ne vedem cu siguranta la start in 2017.

În căutarea stejarului secular

Cum am înconjurat stejarul la Gorun Trail Mercheaşa...

            Dragă Gorun Trail Mercheașa, deși  “You had me at bulz”, scopul acestui eveniment  a fost altul, prin urmare să încep cu partea de alergare.

Am aflat de cursă de la un grup de prietene și țin să mulțumesc Laurei, Irinei și Deliei, care m-au încurajat să mă înscriu și să organizăm un weekend împreună (Girls, you rock!). M-am uitat peste descrierea foarte drăguță de pe site și m-am declarat convinsă. 

Ne-am  înscris la cursa de 10,5 km, numită “Batranul Carpatilor” (alternativa fiind traseul Bazaltelor de 30km), ce urma să fie prima după 3 luni și jumătate de pauză (din care 2 luni de recuperare dureroasă), în care am stat pe bară din cauza unei accidentări. Din această cauza am decis să alerg într-un ritm mai lejer și să mă bucur de traseu.