Am incercat si in anii precedenti sa ma inscriu, dar nu am reusit la tragerea la sorti. Anul acesta m-am inscris mai mult la oha, as fi preferat sa nu fiu tras anul acesta (la fiecare an cand nu esti tas ti se maresc sansele la anul), pe motiv de Pamir. Socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, asa ca m-am trezit ca am fost tras la sorti :)
M-am inscris la TDS pentru ca mi-a lipsit 1 punct, 14/15 ca sa ma pot inscrie la proba regina. Pana la urma s-a dovedit un lucru bun, pentru ca din cauza Pamirului nu am putut sa ma pregatesc prea mult pentru distante ultralungi. Adica mai deloc, intrucat la Transilvania 100 am abandonat, iar la Bucegi 7500 nu am putut sa particip din cauza ca eram deja plecat.
Pregatirea cursei a fost un adevarat dezastru. Practic am fost un exemplu de asa-nu. Am gasit cazare usor, de fapt a gasit Robert Hajnal, si m-am lipit si eu de el si team Hajnal. A fost cea mai buna decizie pe care am luat-o, asa cum veti vedea mai tarziu.
De exhipamentul obligatoriu m-am ocupat foarte putin spre deloc, ba am reusit si cu cateva zile inainte sa ratacesc vesta mea de alergare de la Camp, care avea si geaca de ploaie in ea. Mai aveam un rucsac de alergare de la Deca, si o pelerina scurta tot de la Decathlon. Manusi? Ati ghicit, tot de la Deca, din cele subtiri si deloc impermeabile. Mda, stiu ce ganditi, si aveti dreptate. Nu am fost deloc concentrat pe TDS, din motive pe care le veti afla cand voi termina articolul final cu Pamir-ul.
Am plecat luni dimineata spre Chamonix, via Milano. Am aflat tarziu ca nu merge cu betele in cabina, dar am gasit pe ultima suta de metri o varianta, multumesc Iulian Grigore :)
Din motive de proasta organizare si pentru ca am ajuns tarziu de la marcare, am dormit 1.5 h in noaptea dinaintea zborului. Drumul a fost lung, avion Milano, bus pana la Milano Central, metrou Lampugnano, de acolo 3 busuri pana la Chamonix. A durat muuult, dar pana la urma am ajuns.
Am gasit cheia pusa bine si mancare gatita pe aragaz. Mama lui Robert gateste foarte bine, asa ca am mancat excelent inainte, dupa si in timpul concursului. Mai ales ghiveciul de legume a fost genial. Deasupra mancarii este fixat programul cu ce papa Robert in saptamana concursului. Eu nu stiu ce mananc la masa urmatoare :D
A doua zi, marti, am iesit cu Robert si Alexandra la o mica miscare. Ma rog, asa credeam eu, ca pana la urma au fost vreo 14 km si 1000 m diferenta de nivel, poate nu cea mai buna dezmortire inainte de concurs :)))
Dupa masa am iesit in Chamonix, sa ne uitam prin Expo (unul foarte bogat si cu preturi mai mici ca la noi) si sa-mi iau eu kit-ul. Bani, sa ai, ca acolo gasesti absolut tot ce ai nevoie si ce nu. Tot orasul respira atmosfera concursului, peste tot vezi alergatori (peste 8000) plus familiile si sustinatorii lor. Toata lumea face sport, alearga, bicicleste, ii vezi cu coarda si casca in spate. Departe rau ca atitudine de sedentarismul nostru mioritic.
Eu ma duc sa-mi iau kitul, cu echipamentul in spate pentru verificarea obligatorie. Pe care o pic cu brio, geaca mea de ploaie nu corespunde. Si eu care credeam ca e mega-impermeabila. Verificarea a fost de felul urmator, a fost intoarsa pe dos si au fost cercetate cusaturile. Cele de sus erau vucalnizate, dar pe laterale jos nu, asa ca am fost respins. A urmat o perioada de nervi, stres si alergatura, timp in care am reusit sa imprumut o geaca de la Sebi Chiriac, cu care am trecut verificarea. Am ajuns apoi timp de 10 minute si la intalnirea romanilor, unde am reusit sa fur 2-3 bucati de pizza, inainte sa plecam spre cazare.
Seara s-a scurs repede, mi-am pregatit echipamentul, si am mai studiat profilul. Mama lui Roert mi-gatit orezul cu legume pe care l-am mancat in cursa, va foarte multumesc doamna Demeter. Cursa asta mergea pregatita mult mai bine. Nu am dormit bine peste noapte, m-am tot trezit, am transpirat mult, m-am foit. Au fost vreo 4-5 ore petrecute in pat, ceea ce avea sa ma coste in noaptea urmatoare.
A doua zi scularea foarte de dimineata, pe la 3 si ceva, avand peste o ora autocarul care ma va duce la Courmayeur. Totul a decurc conform planului, am prins busul, si am ajuns la Courmayeur la 5 si ceva. Urmand sfatul excelent al lui Iulian, m-am dus direct la start unde m-am bagat cat mai in fata. Sunt 1600 de alergatori, iar traseul se ingusteaza dupa cativa km. M-am intalnit cu Sergiu la start, asa ca tinpul a trecut repede. Printre noi se plimbau organizatori care verificau echipamentul, dar am avut noroc si am scapat.
Startul si plimbarea rapida si matinala prin orasel sunt impresionante. Energia si entuziamul alergatorilor, incurajarile de pe margine, oamenii care se scoala ca sa ne incurajeze, totul iti da elan si prima urcare e abordata in forta de toata lumea. Am urcat pe o partie de ski, gen Drumul Rosu, si apoi am urcat pe carari alpine.
Foarte spectaculoasa prima parte a traseului, pe la poala crestelor semete si salbatice care vin din Mont Blanc. Se alearga pepoteci inguste, in coloana, e mai greu de depasit, dar stau destl de cuminte pentru ca avem doar 10 km, si mai este muuult.
Apoi coboram intr-o vale frumoasa, unde la Lac Combal avem primul punct de alimentare. Zici ca e balci, multe mese de alimentare, sute de alergatori care isi fac loc. Alimentez cu cascaval, bagheta si ceva carne (s-a dovedit a fi un excelent carnat cu alune), plus cola si fructe, umplu unicul flask (in bidonul din spinare aveam electroliti) si o iau la goana.
Se alearga prin vale, apoi urcam o culme care ne duce la pste 2500 m, un loc cu o priveliste fabuloasa, priviti si va minunati
De acolo am avut o coborare lunga si rapida, pe care am alergat economicos cu o medie de 5 pe mie. Desi nu am fortat deloc am depasit multi alergatori. Am oprit de vreo 2 ori sa iau apa din fuga, pentru ca s-a facut foarte cald. Apoi am schimbat valea si am urcat printre vaci si tauri spre lacul Verney. La un moment dat traversam o turma de bovine, cand alergatorii din fata mea se opresc. dau sa-i depasesc dar ma opresc la timp. Un ditamai taur cu grumazul imens se cam suparase. Am trecut cu totii pas-pas in varful picioarelor si apoi am sters-o englezeste. Nu l-am fi vrut ca pacer :D
Am ajuns apoi la Cold de St Bernard, cu o mica urcare abrupta de la lac, dar extrem de usoara pentru ca e plina de spectatori care te incurajaza ca la fotbal. M-am amuzat cum se chinuiau sa-mi pronunte numele, dar s-au descurcat. Iar alt punct de alimentare foarte mare, si iar pun burta la cale. Pe drum mai mancasem 2 guguloaie de orez. Distanta intre cele 2 puncte de alimentare este de 20 km si vreo 1000 m diferenta de nivel.
De acolo urmeaza alta coborare lunga si potential rapida, dar aici am stat cuminte si am coborat potolit, mai ales ca are 16 km si cobori mult, de la 2200+ la 800 pana la Bourg St. Maurice unde am avut bucuria sa intalnesc o figura cunoscuta, Iulian, care s-a oferit sa-mi ia o cola pentru urcarea care urma. Am cerut in schimb un Red Bull, o mare greseala, care avea sa ma coste. Cola ar fi prins foarte bine pe urcare.
Aici avem punct de alimentare si punct de control al echipamentului, asa ca mancarea mi-a cam stat in gat. Ochesc o tanti mai in varsta la una din mesele de control (zona de iesire era ca la cursele de cai, strangulata cu mese si bare), ma duc la ea si mi se cere sa arat frontale (aveam), folia de supravietuire (idem) si geaca de ploaie (hmmm). Fac un adevarat spectacol din scoterea frontalelor, numar bateriile in fata ei, 1,2,3,4,5,6, vedeti, le am pe toate, 3 de frontala, zambesc cat mai frumos si doar flutur geaca in husa ei. Primesc ok-ul si o sterg de acolo cat de repede pot, sa nu vad ca am transpirat. Am jurat sa nu mai fac prostia asta vreodata, din toate motivele posibile.
Incepe urcarea si pe prima parte sta la taclale cu o tipa din Rusia cu care m-am tot intersectat pana acolo. Urca cam in ritm cu mine (pana acolo), cobora mai lent dar statea foarte putin in CP-uri, asa ca ne-am tot vazut pe traseu. Imi spune ca se simte bine dar ca ii este frica de noaptea care urma in cateva ore. La un moment dat scot doza de red bull si o dau pe gat. Efectele incep sa se simta rapid, si nu in sens bun. Nush cum naiba puteti voi sa beti dracia asta in cantitati industriale in concurs, si nu stiu ce a fost in capul meu, in afara de vid.
Ma simt destul de rau, pierdere de putere, incetinesc si incep sa ma depaseasca siruri-siruri de alergatori. Pot sa vad clar pe Strava cand s-a intamplat tarasenie. Panta medie a fost de 20-30%, iar viteza de deplasare era in jur de 15-20-22 min/km, apoi scade brusc la 35-40 min/km, aici intrand si multe pauze. Efectiv m-am tarat ca un vierme. Cand am ajuns la Forte de la Platte cam la 2/3 din urcare am inceput sa-mi revin incet-incet, corpul meu a mai izbutit sa elimine otrava, dar am mai resimtit un pic efectele. A urmat o mica coborare apoi o urcare frumoasa prin pitoresca zona alpina a celor 5 lacuri. De aici am avut o vale a Urzicii franceza, dotata cu corzi, salvamontisti, tot tacamul, de zici ca esti la MPC si o coborare lunga spre Cormet de Rosalind, pe care am mers-o (rapid) ca sa dau corpului meu perioada de refacere.
Acolo aveam drop-bag, si trebuia sa refac proviziile de orez cu legume (am papat tot doamna Demeter, am fost cuminte :D) si geluri. Mi-am mai incarcat si ceasul la punctul de incarcare Garmin (faina idee), am mancat bine si am stat la coada si la singura buda ecologica pe motiv de colac. Nu aveam chef de stat pe vine :)))
Acolo m-a prins si noaptea, si am plecat pe urmatoarea urcare (sunt 9 si cateva mai mici) destul de in forma. Dupa urcare, una pe care am mers intins se coboare in alergare prin niste chei spectaculoase, unde mergi pe sub stanca, dar pe niste calcare destul de alunecoase (Akira si-a facut treaba).
Am ajuns la urmatorul CP, doar de hidratare, La Gitaz, km 75, refac provizia de apa si o dau la vale. De aici a inceput distractia. A inceput sa mi se faca somn si am incetinit iar. Cand spun somn, ma refer la somn din acela de adormi pe tine. Adormi si cazi in sant. Nu glumesc, am cazut de 2 ori si de cateva ori m-am impleticit stanga-dreapta ca betivii. Iar ma depaseau o groaza de oameni, si urc lent si clatinandu-ma. Trebuia sa fac ceva si m-am decis sa dorm 20 de minute pe jos.
Nu luasem cartonasul cu dorm-nu ma deranjati in fala mea ca o sa alerg toata cursa. Ok, zis si facut, imi iau geaca pe mine (bluza era deja) si pantalonii din ploaie, care din pacate erua nitel umezi, probabil nu inchisesem bidonul bine. Evident ma ia frigul si nu reusesc sa ma incalzesc, asa ca o iau din loc ca sa ma incalzesc.
Am surpriza sa dau peste un punct de control care nu era trecut pe harta, dar care e dotata cu foc de tabara, unde cer voie sa stau nitel sa ma incalzesc. Sunt trimit in schimb intr-un ditamai cort dotat cu paturi unde ma aciuez si continui sa tremur chiar si sub patura. Initial am vrut sa iau bluza de lana de la Merinito, doar ca am luat din greseala una murdara (nu mi-am data seama pt ca acestea put mult mai delicat decat cele sintetice) si in ultimul moment am scos-o din drop-bag. Greseala, m-ar fi incalzit la fix. Un organizator vine sa ma intrebe daca abandonez si ii spun ca nu. Suna alarma si ma ridic in capul oaselor. Tocmai cand ma ridicam incepe dintr-o data o mica furtuna, rafale, ploaie, tot tacamul, iar organizatorii ii baga pe toti alergatorii de afara inauntru, prilej bun sa ma culc la loc, dar fara sa adorm.
Nu stiu cat a durata rapaiala, dar a fost intensa, se zguduia ditamai cortul. Aici am avut cel mai mare moment de slabiciune, mi-am pus tot felul de intrebari tampite si gandul abandonului este tot mai puternic. La un moment dat chiar ma hotarasem sa arunc prosopul si m-am intins la loc.
Am stat si m-am gandit la toti care m-au ajutat asta vara, la familie, prieteni, primii mei sponsori, voi cei care m-ati incurajat pe facebook, la toti pe care am simtit ca ii voi dezamagi daca abandonez fara un motiv serios. Cred ca jumate de ora am oscilat intre abandon si continuare si incet-incet mi-am adunat fortele din ce in ce mai hotarat sa continui.
In sfarsit s-a petrecut si declicul si decid sa ies in noapte si sa duc cursa pana la capat cu orice pret. Intre timp cortul s-a golit si dau cu ochii de un alergator care zace intins pe tenda cortului in short fara sa ia in seama frigul. Este Sebi Chiriac, prieten cu care am alergat la cateva curse, intre care Ultrabug 2016. Il strig si ii spune: Sebi, mergem? Sebi e un tip puternic si fizic si psihic, stanca. Avem un tovaras de drum, cine putea sa ne opreasca? Hm, nu stiam, dar exista ceva.
Plecam cu hainele pe noi ca sa ne incalzim, convinsi ca nu mai e mult pana la Cole du Joly, urmatorul CP, si aveam cam 2 ore si ceva sa ajungem acolo. Ne-am zis ca e suficient. Planul ad-hoc era sa mergem cat mai era intuneric 2-3 ore si apoi sa acceleram odata cu ziua.
Zis si facut, doar ca CP se lasa asteptat, timpul trecea si termenul limita se apropia. Am accelerat treptat, am bagat si alergare si am ajuns destul la mustata, cu 8 minute inainte de termenul limita, la 6:22 min. Nu am stat prea mult pentru ca am fost anuntati ca trebuie sa iesim din posta inainte de jumate, si pentru ca era clar ca ne vom lupta cu toate termenele limita pana la final.
De aici 2 ore, 10 km, mai mult in coborare pana la Les Contamines unde am ajuns cu 7 minute inainte de termenul limita desi am alergat cat am putut. Aceasi scenariu, se inchidea punctul, asa ca am iesit cu paharul de cola si feliile de turta dulce in dinti. Dam jos o parte din tzoale si mai stam un pic. Ne asteptau ultimele 2 urcari, aproape legate, una de 500 m si alta de 600 m.
Cat timp Sebi nu stiu ce mosmondea, apar 3 oameni echipamentul organizatorilor care se proptesc la juma de metru de noi si ne zambesc foarte frumos. Ma uit la ei si imi dau seama ca sunt inchizatorii, am fost ultimii alergatori care au ajuns in timp la CP. Ma apuca o furie rece, nu putea sa se termine asa, nu la km 96! Aveam 4 ore si 15 min sa ajungem la Belvue, dar mult de urcat si coborat.
De aici ceva s-a schimbat in bine, eram foarte hotarati si terminam si incepem sa urcam in forta cu inchizatorii la cativa metri in spate. Ei erau proaspeti, probabil veneau de la micul dejun, noi eram nedormiti, murdari, dar hotarati ca naiba sa terminam. Am mai prins imediat un francez si toti trei bagam carbuni seriosi cu oamenii aia atarnati de calcaie. Din fericire dupa cativa km, am mai ajuns din urma 2 alergatori care abia se tarau (probabil ca mine cu cateva ore inainte), ii depasim si scapam de inchizatori, care erau nevoiti sa ramana cu cei mai din spate. Ufff
Coborarea o facem in viteza si ne indreptam spre ultima urcare serioasa, una extrem de abrupta. Cea dinaite a fost mult pe forestier, deci mai usoara. Era plina de oameni, 20-30 de alergatori cel putin, se vedeau oameni de jos pana sus.
Acolo motoarele gripate si-au intrat in forma si m-am simtit de parca acum incepea cursa. Urcam in forta aruncand ambele bete in fata si tragandu-ma in sus. Am urcat panta de 600 m in 50 de minute, una din cele mai bune urcari ale mele probabil. Sebi urca si el foarte bine, a avut la inceout 30-40 m avans, apoi am venit in spatele lui si am ramas acolo. Am depasit foarte multi alergatori, majoritatea se miscau incet si am ajuns sus destul de fresh si cu moralul la cer. Aici era un organizator care ne scana, asa ca am crezut ca am auns la CP.
Ploaia a inceput cu putere pe la jumatea pantei, cu vant si ceata, dar nu am mai pierdut vremea cu imbracatul si i-am dat in sus. Curand eram uzi de la mijloc in jos (geaca mea de 30 lei si-a facut treaba bine), dar nu conta. Mi-a placut la maxim urcarea, nu ma suparam daca continua pentru ca ma simteam foarte bine.
La vale spre ghetarul Bionassy, poteca era efectiv inundata dar nu conta. Alergam la vale si depasim in continuare. Picioarele mele sunt usoare si am chef de alergat. Asa e la ultra, la un moment dat esti mort si neingropat, apoi iti revii si alergi de parca acum a inceput cursa.
La un moment dat, in timp ce ne apropiam de capatul coborarii (se auzea un rau furibund) am dat peste un tip intins de-a curmezisul potecii. Pur si simplu zacea intins pe jos. Asiatic, probabil corean, a cazut pe pietrele ude (inundate de-a dreptul) si probabil si-a rupt glezna. Care glezna era tinuta mai mult de soseta elastica. Mai opreste si un englez, restul se duc fara jena pe langa noi.
Tipul era clar socat, tot ce putea s-a spuna era ca si-a rupt glezna si ca sa ne ducem, ca timpul limita si atat. Ne-am scos toti 3 foliile de supravieturile, am pus-o pe a mea pe jos, sub un copac unde era nitel mai uscat (adica nu curgea apa pe jos) si cu celelalte 2 l-am invelit bine. Nu aveam semnal acolo si eram uzi leaorca, asa ca nu puteam ramane cu el. Nu ne-a placut sa-l lasam acolo, dar prioritar era sa anuntam organizatorii.
Am coborat in fuga pana mai jos, cand am verificat iar telefonul si aveam semnal. Am cautat numarul organizatorilor si i-am sunat (timp in care s-a udat bine din pacate). Din pacate le-am dat informatii gresite, pentru ca cineva ne spusesem ca Bellevue a fost in varful pantei, asa ca le-am zis ca se gaseste intre Bellevue si Les Houches. Dam de niste excursionisti care urcau si ii punem in tema si ii rugam sa aiba grija de el pana vine ajutorul (erau bine echipati).
Travsersam raul fabulos care izvoreste din ghetarul Bionassy. Imaginati-va un torent mare care curge pe o panta de 15-20 de grade, traversat de un pod miscator pe lanturi. Mergand in spatele lui Sebi (care se tinea strans) ii soptesc la ureche ca e locul potrivit pentru o crima perfecta :D.
Mai departe alergam cu spor, urcam, coboram cand de odata remarc indicatoare cu Bellevue 1h, apoi 40 de minute. Hm, nu e bine, poate nu ajunsesem inca. Sincer, uitasem de timpul limita, ma gandem doar ca am trimis echipa de salvare aiurea. Am alergat mai tare si am ajuns la Bellevue, unde ne felicita ca am ajuns la timp. Intreb ce punct este, aflu ca e Bellevue si ma chinui sa gasesc pe cineva care stie mai bine engleza. Unul dintre organizatori ma ia inauntru si le spun de eroarea comisa si impreuna stabilim cu exactitate locul unde era ranitul. Apare si un alergator francez care vine si el sa anunte si care confirma povestea mea. Deja se pune in miscare actiunea de salvare (nu glezna era problema ci hipotermia) si mi se multumeste si sunt trimis inapoi la alergat.
Sebi o luase inainte (era cam frig, dar si se inchisese CP pe motiv de timp limita probabil), asa ca ii dau bataie la vale si prind o viteza buna pe coborare. Suntem relaxati, intram in localitate dar la un moment dat ne dam seama ca nu mai e mult (aveam 45 min intre cele 2 CP), mai erau 12 min. Deja eram pe asfalt in coborare, asa ca il trag dupa mine. Un organizator ne sperie ca se inchide CP, asa ca alergam si mai repede. Alarma falsa, mai erau cateva minute. Dar traiam de cateva ore pe muchia cutitului sau mai bine zi alergam.
De acolo au mai fost 8 km de plat cica, de fapt un sus-jos pe care l-am alergat. Incep sa disput cu Sebi cum o sa inchiam, eu vroiam sprint si el mai lejer. Cadem la pace pana la urma, dar evident ca nu poti alerga lejer in Chamonix. Cum intri in oras cum incep oamenii, aplauzele, urale, zici ca a mai castigat Kilian un concurs, si nu ca 2 amarati termina si ei dupa 32 de ore TDS.
Am terminat in sprint cu o mare de oameni la final care ne aplauda. Ne tragem sufletul, scot telefonul pentru o poza si constat dezastrul, palpaia, nu mergea touch screenul si imi cam taie elanul (e nou, cel vechi a murit tot la un ultra, nici macar nu l-am platit inca :D). S-a inchis singur si ajuns la cazare a aterizat direct in borcanul cu orez, pentru micul dejun al campionului (scuze Robert). A pornit a doua zi, dar touch screenul merge din cand in cand si bateria are sigur un scurt. Se anunta o dauna totala cat de curand :)))
Am fost toata ziua plin de energie si am mers la culcare cand s-a dus si team Hajnal. A fost foarte interesant sa-l vad pe Robert cum instruieste echipa de suport, a fost o adevarata sedinta cu filmulete si tot tacamul. Echipamentul era impartit pe punctele de suport, un munte de geluri, mancare, etc.
Startul la UTMB este ceva de nedescris. Nici in turul Frantei nu vezi asa ceva. Zeci de mii de oameni, o atmosfera de sarbatoare si 2300 de curajosi si norocosi pleaca sa se lupte cu Alpii si vremea care se anunta teribila. Imi tremurau picioarele, si as fi vrut sa ma duc si eu cu ei, asa in blugi cum eram.
Au fost ceva emotii cu probleme administrative, asa ca mi-am petrecut seara acasa singur. Unde am butonat in nestire telefonul ca sa-i urmaresc pe Robert, Levi, Iulian & co. Mi-am setat alerturi in aplicatia oficiala, si am tinut legatura cu echipa de suport care s-a dus la CP Les Contamines, si de acolo la Courmayour. I-am tinut la curent cu evolutia foarte buna a lui Robert. Omul mergea ceas, exact conform planului.
Dupa Courmayour era vorba sa se duca sa se culce nitel la Oana Grigore, doar ca m-am trezit ca au ajuns acasa rupte de oboseala. Eu am apucat sa dorm vreo 2 ore, dar nu statusem in frig si umezeala in picioare, asa ca eram ok. Spre bucuria mea Alexandra consimte sa faca schimb cu mine, urmand sa se culce nitel si sa vina la un punct unde noi nu puteam ajunge.
Zis si facut, doamna mama lui Robert (:D) si cu mine ne instalam in autobuzul de Trient, ea oficial, eu blatist si intr-o ora ne trezim in Elvetia intr-un orasel superb. CP Trient era la km 140, 2 corturi gigantice, unul pentru alergatori si logistica lor si unul pentru sustinatori. Si era balci nu gluma cu bautura si mancare traditionala, cu lume ca la urs, si cu elita mondiala care venea obosita si murdara, statea putin si apoi o lua din loc. A fost extrem de interesant.
Acolo a abandonat Robert din pacate, o decizie buna. Cine ii judeca pe atletii de elita (de obicei vajnici atleti de tastatura) si ii compara cu amatorii care se chinuie sa termine o cursa greseste enorm de mult. Nu putea sa exista diferenta mai mare intre decizia mea de a continua si a lui Robert de a se opri acolo. Noi alergam doar de placere, pregatim o cursa putin sau deloc, muncim mult mai putin la antrenamente, si pentru noi alergarea nu e o meserie ci un hobby.
Nu e o decizie usoara sa abandonezi, un DNF suna mereu urat, dar atunci cand o pui in balanta cu o posibila si probabila accidentare, un timp de recuperare mai mare, deja e o alta situatie. Nu mai zic ca ultramaratonul si maratonul a la Marius Ionescu (adica sub 2:20) e cu totul alta mancare de peste. Nu se compara cu "trail run" de la Baneasa sau proba de 10/21 de la MIB.
Sunt multe de zis despre UTMB, probabil o sa scriu un articol separat doar despre UMTB in general.
In concluzie, pentru mine a fost o cursa frumoasa, cu multe greseli din care sper ca odata si o data o sa invat ceva. Cine stie :)
Daca nu ati vazut incredibilul video facute de Relive, il gasiti aici
Si nu in ultimul rand multumesc Robert, Alexandra si doamna Demeter pentr cazare, mancare, voie buna, companie si tot. Sper sa mai mergem impreuna ca tare fain a fost :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu