De data asta am gasit cazare aproape de start, cam la 1 km, la Oana si Iulia, care s-au dovedit foarte de treaba. Inainte sa va ganditi la cine stie ce prostii, aflati ca Oana si Iulia este o pensiune tinuta de oameni foarte ospitalieri.
Am gasit loc acolo atat noi cat si prietenii nostri, chiar sub Bisericuta, celebrul deal de pe bucla 3. Am reusit sa ajungem devreme, asa ca am profitat si am luat-o prin spatele casei pe panta criminala care urca pe celebrul varf, spaima maratonistilor obositi. Parca e altceva cand pornesti din casa si nu ai 28 de km deja in picioare. Am ajuns sus cat ai clipi. Evident, a doua zi nu a fost la fel de usor.
Dimineata vreme superba, soare cu nori, asa ca am decis sa ma imbrac light. Toata saptamana am pandit prognoza meteo, incercand sa iau cea mai buna decizie cu privire la echipament. Pana la urma am luat-o pe cea mai proasta, ceea ce ma face sa ma gandesc ca poate mai bine as da cu banul.
Am iesit destul de tarziu la incalzire cu Tibi, si o alta decizie proasta a fost sa o luam in directia opusa startului, pentru o alergare usoara lunga. Evident ca am ajuns in criza de timp, asa ca am facut stanga imprejur si am bagat un sprint usor pana la pensiune, unde evident am uitat sa luam una si alta, lucruri neesentiale. Ce-ti mai trebuie cand n-ai uitat sa te incalti si sa tragi un colant scurt si un maieu. Asa urma sa alerg, colant scurt, maieu si manecute. Subtire, dar speram la o cursa rapida.
La start am ajuns foarte tarziu, asa ca am facut o mica magarie ca sa nu luam startul din spatele a peste 1000 de oameni. Nu intrebati ca nu va spun. A functionat, asta e important.
Ca de obicei startul te umple de energie, iar primul km cu multi spectatori este ca la marile maratoane. Apoi iesim din Moeciu si incepem sa dam drumul la picioare, coloana se mai rarefiaza. Il urmez fidel pe Tibi care baga carbuni seriosi. Ajungem dupa 3.5 km la podetul care semnalizeaza inceputul lucruilor serioase, urcasul abrupt spre La Mandru. Aici l-am pierdut pe Tibi, care a mai alergat cateva zeci de metri la deal si a disparut in coloana.
Urcam, urcam intr-un ritm sustinut cam 20-25 min, iar sus suntem rasplatiti cu un pahar cu apa. Inca cateva sute de metri la deal, ca apoi sa facem dreapta si sa dam drumul la picioare la vale. O alergare foarte placuta si foarte rapida, mai ales ca soarele era sus pe cer, Padure, iarba, cer senin si cativa norisori. Nimic nu anunta ce va urma.
Multi prieteni pe traseu, mereu ma salut si schimb cateva vorbe in timp ce ne depasim. Coborarea de la Fundatica este foarte frumoasa, pe pajisti cu flori, si ceva noroi. Ma depasesc de 2-3 ori cu Mircea Radu, pe care il prind apoi in timp ce filma cu GoPro-ul, asa ca e prada usoar pe o coborare mai abrupta, ceea ce nu-l va impiedica sa ma depaseasca pe urmatoarea urcare.
Bucla se incheie in 1:31 h, in grafic pentru cele 5 ore visate. Incepem imediat urcarea noroioasa care duce la Culmea Lunga, noi si un calaret calare pe Bucifalul lui, care cal papase ceva stricat. Cam atat ca detalii.
Culmea Lunga e locul in care observ norii negrii care se aduna. Nu e timp de facut griji, pentru ca ajung iar la grupul de copii care au inceput sa devina o traditie a buclei 2. Stau aliniati ore intregi ca sa ne incurajeze si bat cuba cu totii alergatorii, chiar inainte de a o lua in jos spre Cheile Gradistei. O adevarata incarcare cu energie. Urmeaza o coborare uda si o portiune de asfalt si ne pregatim de marele urcus spre Cheile Gradistei 2.
Urcarea asta nu e foarte abrupta, dar e lunga si sustinta si mereu am pierdut timp aici, iar anul acesta nu a fost exceptie. Aici a inceput sa ploua. Initial nu parea cine stie ce, asa ca nimeni nu prea a bagat in seama. Nimeni nu a scos foita (nu ca as fi avut ce sa scot). Am mai schimbat o vorba cu unul sau altul, si pana sa ne dumirim, am ajuns sus. Deja era o ploaie deasa si rece, asa ca ceaiul cald a fost binevenit. Am plecat de acolo cat de repede am putut, ca sa ma mentin cald. Urma bucata de pe partia de biatlon si pe platoul de langa, un loc unde vantul si ploaia pot sa-si faca de cap.
A urmat o coborare lunga si pe care am savurat-o pana la Moeciu de Sus, unde am ajuns cam in afara timpului, dupa 3:40 si un pic. Cred ca pentru la anul o sa fac o tactica speciala pt bucla 2. Nu stiu ce, dar va fi special.
Deja ploua torential de ceva vreme fara emne ca s-ar opri prea curand, asa ca nu stau decat 30 sec si plec in bucla 3, unde aveam sa dam de dracu sau de echivalentul lui ud. Cine a abandonat dupa bucla 2 poate sa stea linistit, pentru ca a luat decizia corecta. Bucla 3 a fost ceva anul asta, inca nu m-am decis daca de groaza sau placere pura (pur masochista).
Urcam sustinut si trag cu urechea sa nu se anunte sosirea lui Alin Tanase, care venise anul trecut chiar cand intram pe poteca care duce pe culme. Nu se aude nimic, probabil din cauza perdelei de apa rece care cade din cer (Alin a venit la 3 minute), asa ca am un scurt si ud moment de satisfactie.
Poate va intrebati daca nu imi era frig, avand in vedere ca eram imbracat foarte subtire. Cat timp esti in miscare, si nu sunt conditii cu adevarat speciale (vant si frig extrem) stiu ca nu am probleme. Corpul meu rezista bine la frig, chiar daca ceva energie s-a pierdut la viteza. Nu am avut in nici un moment probleme, iar daca as fi simtit ceva in neregula m-as fi oprit fara probleme.
Am ajuns pe culmea Bisericutei, unde am dat de Luiza care facea poze in ploaie. Erau 2 fotografi care au infruntat frigul si ploia ca sa ne faca noua poze. Am tot repesctul pentru voluntarii (forografii sunt tot voluntari) care stau atatea ore in frig ca noi sa putem alerga fara probleme. Grupul de voluntari care animau punctul de hidratare a lui mamei au trecut probabil prin clipe grele, mai ales ca ei nu puteau sa se miste.
Deja am detectat ceva ce mi s-a parut a fi lapovita, dar am zis ca mi se pare. Am coborat prin noroaie de pe deal spre valea Bangaleasa, dar cum nu alunca a fost o placere sa alerg printr-un paraias de noroi care zorea la vale. In vale am intrat pe forestier si dupa 1.5 km am trecut apa si am ajuns la ultimul punct de alimentare, km 33. Aici e locul unde a abandonat multa lume, pt ca urmeaza cel mai greu urcus si cel mai inalt punct al traseului, poiana Gutanu. Eram ud de 2 ore deja dar ma simteam foarte ok. Secretul este sa nu te opresti prea mult, pentru ca te racesti.
Incep urcusul in forta, sau cel putin asa credeam eu. Pana la urma urc intr-un ritm constant, chiar daca destul de lent. Am observat si la Brasov ca nu sunt foarte in forma, probabil am exagerat iar cu maratoanele in primavara asta. Ploua torential si iar mi se pare ca ploaia este tot mai groasa. Da, nu mi se pare este chiar o lapovita, o lapovita amestecata cu picaturi mair de ploaie.
Serpuim pe Gutanu, cu capul in pamant prin siroaiele de apa care se repede la vale pe poteca. Maieul meu Adidas are spatele dublat, iar manecutele (ude leaorca) imi tin cald destul de bine la brate. Urcam, urcam sustinut, parca nu se mai termina. Mereu mi s-a parut interminabil urcusul acesta.
In sfarsit panta se imblanzeste, si imediat apare si indicatorul turistic, iar langa el salvamontisti la datorie, ca in fiecare an. tot acolo zarim si straturi de zapada. Schimb cateva vorbe cu unul din ei si incep sa alerg la vale pe zapada. Buuf, am dat cu fundul de pamant si simultan mi se pune o crampa tare pe piciorul stang. Salvamontistul de care va vorbeam alearga pana la mine si imi intinde piciorul tragand de calcai. Inca 20 de secunde si sunt in picioare si alerg. Multumesc foarte mult, nu stiu cine este, dar sper sa citeasca randurile mele.
De aici sunt 7 km pana la sosire, 95% in coborare usuoara, cu exceptia a 2-3 urcari mici si alergabile si o coborare abrupta pe final. Poteca este de pamant, alergarea este agreabila si rapida. Azi? azi nu, aluneca in toate directiile, toata lumea cade, iar viteza este mica.
Mai reusesc sa-mi produc o zgarietura destul de serioasa la genunchiul drept sarind peste un copac, iar durerea ma incetineste si mai mult. Anul trecut am zburat p aici, anul asta mai domol. Ploaia cu lapovita se potoleste si avem parte de cateva reprize scurte cu soare
Ma depasesc prieteni, as vrea sa ma tin dupa ei, dar am in continuare crampe, asa ca o las mai domol. Coborarea este extrem de alunecoasa, dam cu totii cu fundul de pamant, si de data asta ma uit cu jind la cei cu Speedcross si alte incaltari cu talpi mai agresive, care au mai multa stabilitate decat Bushido.
Ajungem jos si suntem intampinati de multimea adunata la podet. De aici mai sunt 300 m de asfalt si vine finishul. Anul acesta au fost 5;50 h, mult peste asteptari, asa ca trec linia de finish cu o mutra cam antipatica.
Imi revin repede si ma bucur de cursa incheiata. Pana la urma, cu toata vremea cam uda, a fost o cursa care m-a uns la suflet, chiar daca pe moment am mai strambat din nas. Este mereu o placere sa alergi la Moeciu, cu sau fara concurs, dar preferabil cu :p.
La festivitatea de premiere ma aleg cu premiul de consolare la tombola Delaco, am castigat un cos plin cu branzeturi. E prea mult pentru mine, asa ca de 2/3 din cos scap la cina, hranind o foarte flamanda echipa Ciucas X3. Ceilalti clienti nu au inteles cum/de ce/ de unde zburau bucatile de cascaval prin aer. magie :)))
Am incheiat un weekend superb cu micul dejun traditional la CEM si cu inca o plimbare si un set de poze pe bucla 3, la Bisericuta si la punctul lui Mamaie.
Un cuvant despre echipament, mai ales ca au fost discutii interminabile si critici mai ales de la cei care nu au fost. Regulamentul si organizatorii au recomandat ce trebuie luat. Nu poti sa o transformi intr-o obligatie, mai ales ca Ecomaratonul se desfasoara pe dealuri, prin paduri si pasuni, la altitudini joase. Se trece de 3 ori pe la start sosire, fiecare bucla trece prin sate si statiuni, iar locurile de refugiu sunt foarte numeroase. Deci nu e pericol sa ramai in salbaticie si sa mori de hipotermie cu un minim de bun simt. Nici un echipament nu te protejeaza 100% de o ploaie asa zdravana, indiferent cat ai cara, nu in alergare. Deci trebuie sa fi constient ca udatul face parte din viata unui alergator de trail.
Cine s-a simtit in pericol a abandonat, fara ca aceasta sa fie vreo problema. La orice alegator montan, un DNF nu este o rusine, dimpotriva se intampla pana si la case mai mari.
In opinia mea organizarea a fost de nota 10, iar masurile luate au fost cele indicate. De altfel nu am auzit pe nimeni sa se planga dintre cei care au alergat, inclusiv pe japonezul care a ajuns la spital, si pe care l-am vazut duminica la micul dejun la CEM.
Sa ne vedem sanatosi la anul, poate intr-un cadru mai uscat :)
Credite Foto:
Alina Selinadie
Andrei Tanasie
Bel Art
Fisheye
Alexandru Farca
Luiza Loloiu
Cristian Nemes
Salut! Acum îmi dau seama că am stat la aceeași pensiune și nu am reușit să stăm de vorbă. Mi-a plăcut povestea ta! Mult succes pe mai departe, am descoperit multe lucruri interesante pe blogul tău.
RăspundețiȘtergere