Am fost pacemaker la Semimaraton Petrom 2014

Mi-am dorit sa fiu pacemaker de ceva vreme, iar semimaratonul Petrom parea o ocazie buna, mai ales ca era la o saptamana dupa Ecomaraton Moeciu si in mod evident nu as fi putut alerga la capacitate maxima, sa pot spera la un timp bomba.
Citisem relatarile altor pacemakeri si eram sigur ca va fi o experienta grozava. Am ales categoria 2:00 h, intrucat eram sigur ca ritmul nu-mi va pune probleme. Pentru cine nu stie, un pacemaker este un alergator care va alerga o cursa la un timp anume (1:30, 1:45, 2:00 si 2:15 in cazul semimaratonului nostru) pentru a permite altor alergatori sa-si atinga tintele dorite si sa tina un anume ritm. Ei se disting prin baloanele colorate umplute cu heliu care sunt legate de tricoul lor, si pe care este trecut timpul pe care il vor scoate.

Nu eram convins ca voi fi ales, intrucat nu prea alerg pe distanta de 21,097 km, practic aveam un singur semimaraton, anul trecut tot la Petrom, tot dupa Moeciu, pe o caldura cumplita, cu un timp de 1:51. Alergasem ce-i drept un maraton destul de recent sub 4 ore, ceea ce probabil a inclinat balanta in favoarea mea.





Am avut emotii ca niciodata inainte de ziua maratonului, intrucat in ultima perioada am redus la minim alergarile pentru a permite accidentarii mele (in sfarsit confirmata si diagnosticata) sa se refaca. Practic am avut o singura alergare dupa intoarcerea de la Moeciu, si aia scurta (7 km), pentru a incerca sa prind ritmul de 2 ore (cam 5:40), una cu oarecare dureri.

Daca tot urma sa fiu pacemaker, am zis ca n-ar strica sa ma costumez in iepure (in jargonul alergatoresc, pacemakerul e numit iepure). Cu oaresce eforturi, am reusit sa gasesc un kit care sa aiba urechi si coada, basca avea si papion, dar problema era ca era roz :))))). Ma rog, arta cere sacrificii :p

Am dormit prost inainte de cursa, iar dimineata m-am fatait prin casa, cautand ba una ba alta, desi toate lucrurile ma asteptau pe masuta de cafea. Grija cea mai mare era cum sa transport gelurile numeroase (luate pentru cei care urmau sa alerge cu noi), si evident ca nu gaseam dimineata centura de la Squeezy. In rest totul era pregatit pe masa, atat de pregatit incat am plecat in graba de acasa si am uitat tocmai chipul de cronometrare. Upsss

Am ajuns devreme la piata Constitutiei, pe la 7:40, si m-am intalnit repede cu Andrei Donciu si Daniel Osmanovici, pentru o poza cu papucii nostri multicolori, ocazia cu care observam toti ca nu aveam cipul prins de papuci.

Urmeaza un scurt moment de haos, ma reped la cortul pacemakerilor unde Gabi Solomon ma linisteste si uit de gandurile de a sari in masina si a fugi pana acasa. Pana la urma, chiar daca nu o sa figurez in clasament, nu conteaza chiar asa mult, intrucat treaba mea e sa-i ajut pe altii sa fie cat mai sus acolo.

Deja atrageam multe priviri cu urechile mele roz, papionul prins de gat si codita prinsa la spate. Cand mi-a prins Oana Badea si baloanele rosii de tricou déjà eram obiectul atractiei publice :). Impreuna cu baloanele am primit si benzile cu timpii pe fiecare km, foarte utile.

Colegii mei si-au primit baloanele, am luat pancarta cu 2:00 si ne-am infliltrat in zona de start. Deja aveam 4-5 oameni care ne-au urmarit de la locul nostru de adunare, grup care a crescut rapid la 20-30 de persoane in zona de start.

Startul s-a dat intr-o veselie generala si am plecat toti 2300 de semimaratonisti si cateva mii la cursa populara. Grupul nostru a fost numeros de la inceput, 30-40 de oameni in grup compact in jurul oamenilor cu baloanele rosii. Lume multa la start si in zona de pana la piata Unirii, dupa care evident eram singuri.

Mergem intr-un ritm constant, supravegheati din spate de Oana Badea, care ne controla la fiecare km :)). Evident existau abateri mici de la standard, corectate de la km la km, cam pana la km 14, de unde am reusit sa pastram o diferenta de 3-4 secunda fata de timpul ideal pana la final.

Atmosfera a fost relaxata, s-au spus, glume, povesti, am interactionat cu spectatorii si cred ca toata lumea s-a simtit bine cu noi. Am combatut pana si gafaielile, iar sfaturile au fost mereu cele mai utile (de exemplu, pacemaker catre o fata: haraie bine inainte sa scuipi, o sa te simti mai bine :p).

A fost misto si intalnirea din zona stadionului national cu celelalte grupe de paceri, prilej de tipete si aplauze reciproce. De aici parca si soarele a inceput sa bata mai tare, dar déjà ne apropiam de mijloc si nu mai era asa departe pana la final.

Ritmul a fost relaxant pentrun mine, am reusit sa fac si un selfie din alergare ;)

Dupa ce ma trecut de piata Muncii am simtit ca unii dintre pasagerii nostri traversau un moment mai greu, asa ca debitul nostru vocal a crescut, am dat drumul la glume si vorbe de duh (unele nu foarte reusite), iar cand ne apropiam de Unirii am simtit ca suntem ok, avema 20-30 de oameni cu noi care mergeau intr-un ritm constant, iar in fata si in spate mai aveam cat tot pe atata.

Apropierea zonei de start a adus iar aproape de noi multa lume, multe incurajari, fotografi, si mai presus, multe strigate de genul: bravo iepurasule :D. Urechile mele atrageau atentia, iar codita dadea lovitura decisiva :).

Urma punctul de care ne temeam cel mai mult, mica urcare de la Calea Victoriei, unde riscam sa ne pierdem turma. La punctele de hidratare am alergat constant, am infascat din mers (sau nu) apa sau isotonic, si ii prevenisem din vreme pe oameni ca nu vom opri. Aici la fel le-am spus ca vom pastra acelasi ritm, mai ales ca urcarea e scurta. Scurta, scurta, dar ne-a intins serios grupul si pentru cateva momente am avut impresia ca ii pierdem pe multi dintre ei, dar spre meritul lor au accelerat dupa urcus si s-au agatat iar de baloane.

De aici mai erau doar 4 km si a fost usor sa-i motivam sa continuie. Intrucat ii simteam bine ancorati de noi am inceput sa ne ocupam si de cei care erau in fata noastra si nu mai alergau. Pe otit i-am abordat cu invitatia sa ni se alature, iar majoritatea au reineput sa alerge, cativa chiar pana la final cu noi. este mereu surprinzator cat de mica e diferanta intre renuntare si continuare. Cateodata este nevoie doar de o vorba buna, iar organismul gaseste mereu resurse nebanuite.

Organizatorii au garnisit ultimii km cu puncte muzicale, orchestre, punctele de alimentare lichido-sonore (multumim Traiesc Sanatos), iar lumea de pe margine este mult mai vocala ca pana acolo.

Dupa ce trecem de Traiesc Sanatos (geniali, ca de fiecare data) le spunem celor care mai au resurse ca daca pot, dupa intrarea in linia dreapta sa sprinteze pentru un timp cat mai bun. Trecem de incrdibila orchestra cu fete cantand la tam-tamuri si intram in linia dreapta. Le strigam sa plece si peste jumatate din oamenii nostril pleaca in tromba, spre bucuria noastra.

Trecem linia de finish toti 4 in linie, cu mainile sus. Am terminat in 1:59:34, la 4 secunde de timpul ideal (1:59:30) pentru paceri. Faptul ca cei mai multi dintre cei pe care i-am adus la finish au venit sa ne multumeasca spune ca probabil ne-am facut treaba destul de bine :)

A fost o experienta incredibila, am mai multe poze ca niciodata (pana si in parcare am tras 2 randuri de poze cu fanii), m-am simtit foarte bine si m-am distrat pe masura. Multumesc Oana si Gabi pentru increderea in mine, celorlalti colegi paceri pentru ca m-au suportat costumat in felul acela si cu siguranta voi mai dori sa repet experienta. Poate la MIB 2014? ;)

Am inchis evenimentul cu un pahar de sampanie, la multi ani Ro Club Maraton – 6 ani, si cu poza de grup.