Kenya - Muntele

Multi m-au intrebat de ce Kenya? Raspunul este destul de simplu, pentru ca acolo exista un munte superb, cu 2 varfuri tehnice, si pentru ca in stilul nostru, putem combina muntele cu turismul, respectiv sa mergem intr-un safari, capitol la care Kenya este lider mondial.

Echipa este aceasi ca de fiecare data, Ileana Muica, Adrian Birsa (cea mai nou achizitie), Lucian Dinescu, Alex Baran si eu. Traseul ales este cel clasic pentru vara, Batian, 5199 m, 16-18 lungimi de coarda cu asigurari mobile (in traducere libera, pe care ti le aduci singur si le pui unde crezi ca este bine, dar si mult mai riscant, orice greseala putand fi fatala).


La luarea unei decizii finale a contribuit si faptul ca am reusit sa gasim bilete destul de ieftine, 560 Euro cu British Airways, Bucuresti-Nairobi, luate in aprilie, ceea ce ne-a lasat timp sa strangem si restul de bani.

Anul acesta vara a trecut foarte repede, cu pregatiri, antrenament (mult munte, alergari, mers la panou, etc), si data plecarii a venit rapid peste noi.

Plecarea inseamna obisnuitul stres cu alegaturile de ultim moment, echipament de ultim moment, bagaje si limita lor de greutate, etc, dar intr-un final glorios eram instalati in avionul de Londra, unde am avut o escala de o zi. De la Londra la Nairobi sunt 8 ore de zbor, in conditii foarte bune.

La Nairobi am luat viza in aeroport (50 $) si apoi ne-a luat cei de la New Kenya Lodge (unde am si dormit). A doua zi cumparaturile (mancare, butelii, antitantari, etc) si dupa-masa am luat o masina spre Nanyuki, la poalele Mt Kenya. A doua zi dimineata am ajuns tot cu masina la intrarea in parc (55 $ pe zi, pachet de 5 zile minim)

 si de acolo pana aproape de Old Moses Camp la 3300 m.

De acolo am luat rucsacii foarte grei (20-25 kg) in spinare si am mers inca o ora pana la o statie meto (Global Meto Watch) la 3670 m. Aici am petrecut noaptea, facand bivuac pe un fel de prispa metalica. Statia era automata, asa ca nu era tipenie de om. Incepem sa vedem cu adevarat muntele.

Ruta pe care am ales-o pana in tabara de baza a fost Sirimon, una mai lunga decat cea clasica (Naru Moro), dar care permite o aclimatizare mai buna si este si mai pitoreasca.

Dimineata ne-am strans catrafusele si cu pietrele de moara in spinare am luat-o spre Shimpton’s camp, 4200 m. Traseul nu e greu deloc, dar e destul de lung (6 ore), printr-un peisaj foarte diferit de muntii nostri si trebui sa tragi nitel mai trare sa nu te prinda ploia de pranz (suntem foarte aproape de Ecuator, nu uitati).

Am ajuns la Shimpton’s chiar cand incepea ploaia, asa ca am profitat ca sa mancam.

In anotimpul asa-zis secetos ploua in ficare zi (buna, pt ca exista si multe zile mult mai proaste) cam 2 ore in intervalul 12-16, iar in rest este senin sau aproape. Pe la ora 4 era senin si se uscase, asa ca am luat rucsacii pe cocoase pentru ultima etapa, pana pe un platou la 200 m peste Shimpton, Kami hut, loc unde exista locuri bune de pus cortul si apa potabila. Peisajul este de basm, asa cum se poate vedea si din poze

.
Am pus repede tabara, mai ales ca dupa ce se intuneca temperatura (10-15 grade cand e frumos) scade foarte rapid pana pe la minus 5-10 grade. Asta inseamna ca te culci la ore cand acasa nici nu se pune problema de asa ceva (8-9 seara). Va simt zambetul usor ironic, Dinu sa se culce la 8 seara :). Chiar asa a si fost, si multe zile dupa ce am coborat de pe munte, simteam cum mi se inchid ochii pe la 8-9 seara.

Ziua urmatoare era dedicata aclimatizarii si recunoasterii intrarii in traseu, asa ca facem doar o plimbare pana la intrarea in traseu, eu , Luci si Alex.

Adi se simte rau si Ileana ramane cu el in tabara. Luci si Alex urca 4-5 lungimi si descopera ca traseul este usor, dar foarte friabil, cu tone de bolovani intr-un echilibru instabil, ceea ce face mersul in 2 echipe destul de riscant. Discutam tot felul de variante, inclusiv ca eu si Alex sa plecam in dupa-amiaza aceea, ca sa luam distanta, iar ceilalti 3 sa vina a doua zi dimineata devreme. Oricum o noapte de bivuac pe traseu era aproape inevitabila, din cauza ploii.

Ileana si Adi insista sa mai amanam o zi, ca sa se faca bine si Adi, si pana la urma, cu ochii si la vremea destul de dubioasa, decidem sa stam si ziua urmatoare in tabara.

In dimineata urmatoare vremea este superba, ceea ce accentuaza regretele noastre. Nu pentru multa vreme ca ploaia de dupa-masa este mai lunga decat cea din ziua anterioara. Seara se scurge repede in pregatire pentru plecare. Punem ceasul sa suna la 3 jumate si repede in scutece.

Din pacate dimineata ploua si este exclus sa plecam cu stanca uda (nu exista asigurari decat in regrupari, se merge la mobile), riscul este prea mare. Din pacate se pare ca ratasem ultima fereastra de vreme buna, pentru ca ploaia de dupa-amiaza este din ce in ce mai consistenta si se muta spre seara-noapte, ceea ce nu ne permitea sa plecam noaptea, intrucat aveam nevoie de stanca uscata.

Dupa ce am asteptat 2 zile, constransi si de proviziile in scadere si de cei 55 $ care se duc in fiecare zi, am decis sa coboram. Ma rog, nu inainte de a urca macar pe point Lenana, traseul turistic care ajunge la 4985 m, si pe care il parcurg cei care nu catara.

 Pe Lenana se ajunge usor,  dar Batianul care se iteste din cand in cand din nori, ofera o priveliste amar de frumoasa. O sa ne intoarcem sa-l facem alta data.

Ruta de intoarcere este cea mai lunga, dar si cea mai frumoasa, pe valea Chogoria. Pozele vorbesc de la sine cred.

Oprim pentru o masa care sa nu fie din plic la o cabanuta, unde alt ghid ne confirma ca sezonul ploios se pare ca vine mai repede anul acesta. Peisajul continua sa fie extrem de frumos.

Aranjam cu el pentru un 4x4 care sa ne ia de la poarta Chogoria, ca sa scapam de 22 +10 km pana in orasul Chogoria.

Ultima noapte o petrecem la inceputul soselei, cu privelistea varfului indepartat in spatele nostru.

A doua zi am iesit din parc, platind o zi suplimentara, si masina ne-a lasat, dupa un drum de offroad cu hartoape cat China, in orasul Chogoria.

De aici cu un matatu (microbuz local) am ajuns destul de repede inapoi in Nairobi, de unde a doua zi trebuia sa plecam in safari.

In concluzie, probabil principalul motiv pentru care n-am reusit sa urcam pe Batian a fost vremea, mult mai proasta decat trebuia sa fie in sezonul uscat. Tot muntele mustea de apa, paraie ieseau de peste tot si lacurile dadeau pe dinafara. Nici nu vreau sa ma gandesc cum e in sezonul ploios.

Daca ne vom intoarce, o sa venim in ianuarie!

Urmeaza partea turistica, safari in Masai Mara, Nakuru si Bogoria, si incursiunile pe cont propriu la Oceanul Indian & safari pe cont propriu.

va urma