Dupa succesul personal de la MIB 2013 mai aveam chef de un maraton de asfalt in 2013, mai mult ca sa-mi confirm ca rezultatul meu nu a fost o intamplare, dat fiind conditiile ideale de alergare de la MIB. Iar ce poate fi mai potrivit decat un maraton de iarna, intr-un parc bucurestean, cu un traseu care se incolaceste de 13 ori in jurul unui lac?
Maratonul 1 Decembrie 2013 este parte a seriei de maratoane istorice marca Ilie Rosu, si are loc anual de ziua Marii Uniri in parcul IOR. Traseul este o bucla de 3,2 k in jurul lacului, care se alearga de 13 ori. Lista de participanti este destul de scurta, locurile la maraton fiind limitate la 50-60. Traseul nu este blocat, iar pe alei mai sunt si destul de multi plimbareti.
Ziua de 1 decembrie a venit cu o vreme rece, dar cu cer senin si soare cu dinti. De data asta nu mi-am pregatit in mod special, doar m-am imbracata de acasa, mi-am pus ceva haine de schimb, atata de relaxat eram incat n-am verificat cate geluri mai aveam in sacul de Gerar. La fata locului am descoperi ca mai era doar unul, si nici una din bunatatile de alergare de acasa. Buuuuuuum :))).
La fata locului ajung destul de tarziu, mult mai relaxat decat de obicei. Atat de relaxat eram, eu si altii, ca numaratoarea inversa de la start ne-a prins cand stateam cativa insi la taclale dupa incalzire si bagam un pic de streatching. ca niciodata la noi, startul a avut loc la ora fixata, imediat dupa ce s-a cantat imnul. Vorbisem cu 2 prieteni sa alergam impreuna, dar in confuzia startului ne-am pierdut.
S-a plecat tare, si ca de obicei eu ma luptam cu centura de brat, dupa ce dadusem drumul la programul de monitorizare. Strangeam cu dintii si alergam :))
Ma uit in jur dupa prieteni, dar parca intrasera in pamant. Din pacate pentru un ritm constant am nevoie de iepuri, iar acum eram in cautarea unui grup de care sa ma lipesc, si care sa ma duca intr-un ritm de 17/18 minute pe tura, un pace cam de 5:30 km/min. Singur alerg ori prea repede, apoi scad ritmul si tot asa.
Am avut norocul sa dau foarte rapid de grupul format din Mircea Radu si Cristian Matei, alergatori mai rapizi decat mine, si care isi propuneau un ritm de 17 min pe tura. Perfect, m-am lipit imediat de ei, si turele au inceput sa curga. Mircea era cel care tinea ritmul, si ne-a dus cam la 5:20-5:30.
Poate va ganditi ca alergatul in parc in jurul lacului este destul de monoton, mai ales cand dai 13 ture. Ar fi daca alergi singur, dar asa treceam de 13 ori pe la startul bine populat, prin posturile de arbitraj, udne voluntarii ne-au incurajat din ce in ce mai intens odata cu curgerea turelor. Noi am palavragit destul de mult, iar alergatorii au mereu multe lucruri sa-si povesteasca.
Am inceput sa simt cate ceva de la talpi si genunchi (pantofii se apropie de pensionare) inca de la km 15. Mircea preia ferm conducerea si nu ne lasa sa scadem prea mult ritmul. Afara e frig, dar noi incepem sa ne incingem din ce in ce mai tare.
Ca la oriece maraton, pana la jumatea distantei totul decurge foarte bine, problemele urmand sa apara dupa ce apare cifra 3 in numarul kilometrilor. Eu am simtit pe la km 30 ca nu ma mai pot tine foarte mult de baieti, mai ales ca incepusem sa am crampe musculare. Trecusera 3 ore de alergare, iar ritmul arfi dus la 3:45-50 absolut ireal penru mine, asta daca as fi reusit sa raman cu Mircea si Cristian.
O crampa musculara mai urata m-a oprit cam pe la km 32 si am scapat trena. Am mers cativa metri si m-am gandit un pic. Stateam bine cu timpul pentru un personal best, dar daca fortam un timp sub 4 ore riscam un finish urat si foarte lent. Mai bine un ritm mai lent dar constant, care sa am adus intr-un timp sub BP-ul meu de 4:13. Linistit sufleteste am reinceput sa alerg, la un ritm de aproape 7, care a mai scazut la 6;30 in urmatoarea tura. Am mai mers cateva portiuni scurte, dar in general am reusit sa tin un ritm constant. Aici m-au ajutat mult incurajarile de pe margine, mai ales 2 posturi de voluntari au fost de mare ajutor.
Cu cateva sute de metri inainte de final a venit un prieten sa ma ajute (Marius Dumitran), si cu ajutorul lui am reusit sa accelerez pe final. Deja scoteam zgomote ca o locomotiva asmatica, lumea plimbareata se uita la mine mirata. Inca un pic, trec pentru ultima data pe sub pod si deja se vede sosirea. Deja sprintez furibund si imi simt picioarele tare usoare. Am reusit!
Am terminat in 4:07:57 un timp cu 6 minute mai bun ca cel de la maratonul international Bucuresti 2013. Un timp sub 4 ore este la indemana mea, tot ce trebuie sa fac este sa alerg in continuare cat mai mult si sa sap mai adanc la resursele de baza. Ele exista, dar trebuie aduse la suprafata si trebuie sa treci peste micile dureri si incomfortul inevitabil.
Multumesc celor 2 colegi de alergare, voluntarilor, prietenilor si organizatorilor
Pana data viitoare :)
PS Roma, ne vedem la sfarsitul lui martie ;)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu