Cand vezi peisajul acesta, cu Mont Blancul pe fundal, stii ca TOR-ul este pe final si vei ajunge in timp la Courmayour. Multi nu ajung aici, e o cursa unde doar 50-60% termina.
Tor de Geants (TOR pentru fani si ultrasi) este o cursa care da cu virgula unui om normal. 330 km cu 25.000 m diferenta de nivel in Alpii italieni, cu un profil atat de mare si de zimtat, incat nu intra pe o foie normala. De fapt incape doar pe bannere, iar pe telefon dai zoom ca sa-l vezi mai bine.
De ce ai face asa ceva am tot fost intrebat? De ce nu? Voi de ce va uitati la zeci si sute de episoade din Game of Thrones, House of Cards, Tanar si Nelinistit si mai stiu eu ce seriale. Nu prea va da cu semn de egalitate, nu-i asa?
Planul initial spunea ca anul asta alerg la UTMB (170 km cu 10.000 diferenta), si in 2020 imi incerc norocul la TOR, doar ca sortii au decis ca ma duc la anul la UTMB. M-am inscris la loteria TOR (doar nu credeati ca e asa usor de ajuns acolo) mai mult de gura lui Horia Vasilief, si eram asa sigur ca nu voi fi tras intrucat nici nu m-am obosit sa verific lista in dimineata extragerii. Am aflat ca merg la TOR de la acelasi Horia si initial am crezut ca face misto de mine.
Cum te pregatesti pentru un astfel de monstru? Trebuie sa accepti ca indiferent cat de bine te vei antrena, nu vei fi niciodata cu adevarat 100% pregatit pentru asa ceva. Indiferent ce vei face vor veni momente proaste si momente foarte proaste, iar modul lor de gestionare va hotari daca si cum vei termina cursa. Mai ales daca vei termina :)
Eu am dat o atentie mare echipamentului, eram pregatit pentru orice fel de vreme, m-am dus sa stau 3-4 zile la altitudine (3600-4500 m pe Monte Rosa), intrucat stiam ca vom avea multe varfuri peste 2800 si chiar 2 peste 3000, cu Col Loson de 3300 m, acoperisul TOR-ului in prim plan.
Ca alergari am facut multe ture de 40-60 km prin Bucegi, lente si cu diferenta de nivel mare. De fapt pentru TOR am scazut intensitatea si viteza antrenamentelor mele lungi si aici ajutorul lui Radu Milea a fost esential. Lucrez cu Radu de 3 ani deja in cadrul Team Run, si niciodata nu s-au vazut rezultatele mai bine ca la cursa asta. Am discutat din primavara despre cum e mai bine sa ma pregatesc pentru TOR, si sfaturile lui au fost vitale si ascultate cu sfintenie. La sfatul lui dupa 7500 am scos alte curse din program, iar ultimele saptamani au fost doar de odihna. Si ce bine mi-a prins!
Am gasit si oameni care sa vina cu mine ca echipa de sustinere, si impreuna cu ei am inchiriat un camper de la Haff.ro. De mult imi doream sa plec cu camperul in vacanta, a fost foarte fain si mai vreau. Este o experienta pe care trebuie sa o faci macar o data in viata :)
Nu o sa va plictisesc cu pregatiri, calatorie si zilele dinainte de concurs. Cert e ca avand camperul am fost foarte mobili, si nu am mai depins de cazari, asa ca am stat prin diverse campinguri la Chamonix (ca sa vedem spectacolul UTMB-ului), Courmayeur si prin imprejurimi.
Startul la TOR se da ziua la ora 12, iar traseul traverseaza centrul orasului, care geme de spectatori care te ovationeaza. Emotionant, cel putin pana incepe ploaie, apoi prima urcare sustinuta si uiti de emotii, de tot. Se merge incet, poteca e ingusta si pe ea se inghesuie 960 de alergatori. Am luat startul destul de in spate, constient ca nu voi putea sa merg/alerg in ritmul meu obisnuit.
Tactica mea a fost una foarte conservatoare. Intrucat nu stiam cum va reactiona corpul meu dupa limita maxima de aproape 2 zile de alergare (Apuseni Ultra 2018) si intrucat scopul era sa ajung la linia de finish si atat, am zis ca voi alerga cat mai putin, spre deloc. Costica Anghel, cu care am stat la taclale inainte de start mi-a confirmat si el ca asta e tactica cea mai buna.
Prima urcare a venit si cu prima zapada. Ploua ca intr-un poem de Bacovia, apoi din Plumb am dat in Iarna pe Ulita, pe primul Col, care ne duce de la 800 m la 2500. Pe coborare toata lumea alearga, eu stau cuminte, am un pas foarte lung, o semi-alegare care ma duce fara efort cu 8-9 pe mie la vale.
La primul CP mai mare, la Thuile, dupa 20 km, un cort mare, multa mancare, iar majoritatea celor care ma depasisera s-au pus jos ca la nunta si mananca. Mi se pare aiurea, nu am plecat decat de 4 ore, asa ca am luat ceva de mancare, un pahar de cola si am plecat mai departee. De aici a inceput o bucata absolut superba, cu cascade, lacuri si pasaje aeriene, o nebunie, incununata cu Haute-Pase, prima trecere la 2800. Acolo surpriza, exista un punct de control, o mica cabina adusa cu elicopterul, si ceai cald. Aveam sa regasim cabinele si ceaiul cam pe fiecare varf mare.
Nu o sa descriu traseul integral, au urmat coborari, alt refugiu unde alimentez cu supa, paste si mancare solida. Urmeaza o urcare care nu pare asa lunga, 800 m, dar este extrem de abrupta. Poteca urmeaza niste zig-zaguri agresive spre un varf stancos, iar deasupra si in spate spre Haute-Pas frontalele incendiaza noaptea. Superb
Am ajuns la primul base vita, Valgrisenche, km 50 dupa vreo 13 ore. O prima greseala, am mancat si nu m-am odihnit deloc. Am platit pe cei doar 500 m diferenta de nivel spre urmatorul refugiu, pe care pur si simplu m-am tarat. Noaptea rece a contribuit si ea la oboseala mea, probabil. Multi au abandonat in acea noaptea, peste 150. La refugiu m-am odihnit cu capul pe masa o ora, si am plecat incet-incet mai departe, spre Col Fenetre, al doilea varf de 2800, unde am ajuns cand se lumina de ziua. Urma o coborare extrem de abrupta de 1100 m, iar apoi urmau cele 2 varfuri de 3000+.
A doua greseala facuta jos, la poalele lui Col Entrelor (3002 m) cand iar nu m-am odihnit, iar urcarea spre varf a fost lenta si interminabila. Chiar daca ziua se anunta frumoasa si destul de calda, nivelul de energie era destul de jos. Coborarea spre Eaux Roux era cat toate zilele, se coborta la 1600 m, ca sa se urce apoi la 3300 pe Col Loson. Aici m-am intalnit iar cu Costica Anghel, si de comun acord am stabilit sa ne odihnim macar jumatate de ora in spatiul de odihna.
A fost o decizie foarte buna si deja am simtit ca am intrat in ritumul cursei. Urcarea spre Col Loson nu a fost asa abrupta, si impreuna cu Costica am ajuns sus unde am dat de zapada. De aici traseul doar coboara pana la Cogne, unde am ajuns seara si ne-am bagat la somn pentru 4 ore. Un lux de care nu aveam sa mai benficiam pana la final.
Urmatoarea bucata am facut-o impreuna cu un suedez, Jonas, si a fost destul de lejera, chiar daca a curpins inca o trecatoare numita iar Col Fenetre. De aici pana la Donnas, km 150 a fost doar la vale. Am profitat si am mers lejer si ne-am odihnit cat am putut. La Donnas a venit si echipa de suport si m-am bucurat tare mult sa-i vad. Mancare si am plecat, urmand sa dormim cat mai sus.
Surpriza, a urmat un deal deasupra, de unde am coborat tot in Donnas intr-un CP unde ne astepta suc de portocale proaspat stors si covrigi dulci (o nebunie), iar apoi alta urcare abrupta. In total cam 1 km de scari, fara exagerare. Diferenta de nivel, nu distanta
Somnul a venit la refugio Coda, pe o creasta interesanta gen Piatra Craiului, la 2200. 2 ore doar, dar suficiente. Urmatoare portiune de 50 km nu arata spectaculos pe harta, dar e foarte accidentata, un sus-jos gen Ecomarathon. Peisajele sunt superbe, refugii fabuloase, lacuri, creste minunate, si o coborare extrem de tehnica spre Niel, unde atmosfera la CP era de serbare campeneasca.
Undeva aici minigrupul nostru romano-suedez s-a combinat cu un alt minugrup si s-a mixat, asa ca am ramas cu un austriac simpatic, Florian, foarte asemanator la ritm cu mine, cu care am facut o echipa foarte buna pana la final.
La Gressoney sarisem deja de km 200, si m-am intalnit a doua oara cu echipa de suport. Nu i-am vazut foarte des, dar de fiecare data mi-au dat un mare boost de energie. M-au hranit si adapat, mi-au citit mesaje de incurajare de la echipa Ciucas si prieteni si mai ales au gestionat situatia de dupa Cogne, cand mi-a murit trackerul, si figuram tot acolo cand eu plecasem de peste 10 ore. Cum timpul limitata venit si eu tot acolo eram (pe live tracking) lumea a inceput sa se impacienteze, mesaje, telefoane, whatsup, etc. Din fericire telefoanele, mesajele ingrijorate au venit la Teo si nu la mine :)
Rutina era bine stabilita, mancare la fiecare punct. Tot ce aveau, paste, supa, ceai, cola, mezeluri (aveau niste carneturi traditionale, taiate marunt, luam cu pumnul impreuna cu bucatele de branza si paine). Cat o odihna scurta inaintea marilor urcari. Cola, multa cola.
Urcarile mergeau surprinzator de bine. Urcam sustinut, foarte aproape unul de altul, alternand la trena. Pe coborare mai dadeam si cate o alergare foarte usoara, din cand in cand, dar in general pas rapid. Intrasem asa bine in ritm incat chiar nu ma deranjam ca urma alt Col de 2800, simteam ca putem sa o tinem asa mult si bine.
La Valtourneche mi-am dus picioarele la vulcanizare, 2 basici care trebuiau sparte si bandajate, Aici mi s-a furat si ceasul, un Garmin Forerunner 945 care functionase foarte bine. L-am alimentat din bateria externa la fiecare base vita, doar aici l-am pus la priza, unde mai erau alte 10-15 ceasuri. O jumatate de ora m-am intins si cand am mers asa ne luam ceasurile al meu nu mai era. Am raportat furtul la ofiterul de securitate dar nu mi-a dat prin cap sa activez functia de cautare prin Garmin Connect, atat de conectat eram la cursa.
Am reusit sa ma rup de problema ceasului si sa ma concentrez doar la cursa. Se lasa seara si noi mai aveam ceva de bobinat pana la alta repriza de 2 h de somn. Am dormit cele 2 h sus la rifugio Cuney, apoi dimineata ne-a prins spre Oyace, iar dupa-amiaza era la Ollomont, ultimul base vita.
Mai aveam mai putin de 50 km. Dupa inca un col de 2700, in vale dam de un CP care avea un ditamai gratar. Da, gratar din acela, pe el se prajeau un fel de carnati fara pielita absolut deliciosi si sardine, cu garnitura de balmoj (sau echivalentul italian al acestui preparat gen mamaliga).
A urmat un pasaj de vreo 10 km prin padure, un fel de fals plat, care desi a fost usor, pe mine m-a adus aproape de abandon. Am avut un episod in care creierul meu, racordat la interminabilele urcari si coborari, a refuzat sa coopereze si s-a revoltat. Am inceput sa am accente de paranoia, mi se parea ca exista o conspiratie ca sa nu termin cursa, iar toti oamenii pe care ii intalneam, desi ne incurajau, mi se parea ca conspira impotriva mea.
Partea care mai era lucida, impreuna cu Florian, au decis ca trebuie sa dorm, doar ca la urmatorul CP a durat ceva pana am reusit sa gasim cate un pat. Deja eram in lumea mea, pastram doar un fir subtire cu realitatea. Am reusit sa ma bag in pat si am adormit instantaneu. M-am trezit singur dupa o ora si 20 min, l-am sculat si pe Florian si eram ca nou. M-am gandit cand am mancat ultima data, am mancat tot ce am gasit la CP si am plecat mai departe. A fost randul lui Florian sa aiba un moment de slabiciune la urmatorul CP, dar l-am lasat sa doarma juma de ora si l-am trezit cu expresso :)
De aici pana la ultimul mare col, Malatra, nu a fost decat un pic. Impreuna cu alte cateva zeci am urmarit un rasarit superb cu soarele luminand Mont-Blancul si apoi da-i bataie, mai era putin pana la Courmayeur, cam 13 km.
De aici am inceput sa alergam si in afara de 2 mici urcari am alergat absolut tot. Mai aveam resurse,iar peisajele sunt minunate.
A venit si ultimul refugiu, Bertone, probabil cu cea mai frumoasa priveliste din Alpi, si o coborare abrupta si plina de oameni spre Courmayeur.
Finalul a fost grandios, sambata dimineata prin oras, a meritat si doar pentru asta :). Bine, si pentru berea Tor de Geants cu care Teo m-a asteptat la final. Cat am visat la berea asta, luni de zile. Nu am vrut sa o beau inainte, am zis sa o merit mai intai!
Ar mai fii multe de zis, dar deja incepe sa se transforme in roman, asa ca inchei cu multumiri catre echipa mea, Teo, Ale, Ioana, Mihaela si Vlad, pentru ca m-ati suportat atata timp si pentru ajutorul in toata aceasta aventura, de la inceput pana la final.
Multumesc Costica Anghel, Vlad Munteanu, Florian si Jonas pentru momentele de pe traseu. You rock guys :)
Ce urmeaza? Alte si alte aventuri :)
